Categorie: Diverse

Asupriti de imperiul rus, parintii nostri asteptau si credeau ca ziua cand vor veni americanii e aproape. A ramas ca un dicton peste timp care e greu de explicat generatiilor urmatoare. Ne-am dorit capitalism cu setea celui care vede o eticheta incitanta, pe o sticla de suc al carei continut trebuie, in mintea sa de imerb, sa fie cel putin la fel de bun ca ambalajul. Si iata-ne in economia de piata unde e loc pentru toti, unde gradul de saturare al unei piete libere e departe de punctul critic.

Unul din beneficiile economiei de piata (cel putin asa il resimt eu) este crearea premiselor concurentiale. Chiar daca nu citesti compendii de marketing, realizezi mai devreme sau mai tarziu ca trebuie sa-ti definesti un public tinta pe care e de dorit sa inveti sa-l cunosti ca pe propriul tau buzunar. Astfel reusesti, in cazul mediocru, sa-i satisfaci nevoile, in cazul cel mai fericit, sa le anticipezi. Construindu-ti publicul tinta in mod sigur ajungi sa te diferentiezi de concurenta, pentru ca el dicteaza si tu te adaptezi. Concurenta poate sau mai degraba trebuie sa aplice aceeasi strategie pentru a trai perete in perete cu tine. Si stiti ceva? Chiar se poate.

Sa aruncam o privire asupra unei situatii reale dintr-un cartier bucurestean: intr-un perimetru de 50 mp avem 3 magazine de paine: o fabrica cu magazin de desfacere, un brand si un no-name. Toate comercializeaza paine sau mai corect spus, produsul de baza este painea. Mai intai a existat fabrica care excela prin paine calda, magazinul nefiind tocmai primitor. Chiar pe colt cu aceasta, un alt magazin de paine care era sub un brand binecunoscut – vindea in plus chifle, batoane. Au coexistat o buna bucata de timp pana cand a aparut al treilea magazin care a inceput cu vanzare de paine, iar in plan secund, mici produse de uz casnic.

Dupa ani de zile acesti trei comercianti isi conduc business-urile in acelasi loc, avandu-se in imediata vecinatate. Cum au reusit ? Dezvoltand gama de produse si servicii in asa fel incat si-au demarcat foarte bine categoriile de cumparatori. Fabrica a renovat magazinul de desfacere, incercand sa faca cat mai “vizibila” activitatea de productie. Odata ce intri in incapere, se poate vedea cuptorul in care se coace painea. Peretii au fost inlocuiti cu geamuri masive, iar curatenia este la ea acasa. Cat despre sortiment au introdus o varietate de produse de patiserie, prajituri, cozonac, chec, ca la mama acasa, asta pe langa doua tipuri de franzela clasica, plus celelalte sortimente de paine. Deservesc si consumatorul de rand care vrea sa se bucure de mirosul aluatului aburind, dar primesc comenzi si pentru nunti, botezuri, pregatind de asemenea preparate de sezon pentru Paste si Craciun. Punga este din partea casei.

Magazinul in care se vinde acel brand si-a largit si el sortimentul, in plus a adus o masina de feliat paine si se adreseaza cumparatorilor care considera numele o garantie a calitatii.
Cel de-al treilea intrat, dupa o scurta perioada a mai achizitionat cativa mp si si-a deschis un minisupermarket unde oamenii intra sa-si ia paine cu predilectie, la care se adauga, de obicei si alte produse, de la tigari, mancare, pana la detergent. Atmosfera e placuta si este singurul magazin dintre cele trei care are aer conditionat. Aici punga costa, sortimentarea in materie de panificatie e redusa, dar painea e foarte gustoasa. De retinut ca toate cele trei magazine au preturi diferite la paine.

Daca mai e loc pentru un al patrulea ? Posibil, dar probabil acesta ar trebui sa se axeze pe servicii de inalta calitate, ca sa reziste celor deja existenti. Pe scurt, e loc pentru toata lumea. Trebuie creat doar un avantaj competitional care sa-ti dea accesul la un nou segment de clienti, fie ca sunt noi veniti, fie ca se desprind din segmentele concurentei. De cizelat, cizeleaza piata!

Mi-am amintit zilele trecute de o intamplare povestita care la vremea respectiva mi-a retinut atentia si care, ca dovada, mi-a ramas intiparita in memorie. Era undeva in 1994 cand romanii indrazneau, in fine, sa treaca granita din ce in ce mai des atat in interes turistic, dar si de serviciu. Parte dintre corporatiile pe care le mai gasim si astazi in Romania, isi facusera deja intrarea sau erau pe cale de a-si lansa operatiunile.

Aveam o prietena care lucra pe atunci la o companie din Big4 si care, intr-un schimb de experienta, fusese trimisa in Olanda. La intoarcere, povestile au fost dintre cele mai interesante pentru cei care gustasera mult prea putin savoarea strainatatii; printre altele, Andra caci asa o chema pe prietena mea, mi-a povestit despre obisnuintele olandezilor acasa fiind si m-a surprins faptul ca daca aveau ceva de impartasit preferau sa o faca pe aleea din fata casei, o invitatie la cafea fiind de-a dreptul prohibitiva.

Am rememorat aceasta banala informatie acum cateva zile cand am fost in situatia de a realiza ca multe s-au perimat in ultimii ani in tarisoara noastra, inclusiv valoarea de a avea prieteni, nu ca asta s-ar masura neaparat in cani de cafea. Expresia imi pare ca a devenit cumva hilara atata vreme cat invariabil ceva o conditioneaza. Si asta o observ la nivel de generatii: copii, adolescenti, parinti. Probabil ca bunicii sunt ultimii martori ai acestui simtamant atat de nobil, dar desuet al zilelor noastre. Si nu pot sa nu ma intreb: “oare ne-am occidentalizat ?”

In prezent, fara a avea la baza sondaje documentate, ci doar real life constat ca cele mai multe prietenii se fac avand la baza interese si bani. Eu una, nu le-as amesteca. Poate nu traim in lumea bunului Samaritean, dar cred ca ar trebui ca pentru anumite valori de genul acesta sa nu avem moneda de schimb. Schimbarea peste generatii nu cred ca vine din capacitatea de a imparti atat cel bune cat si cele mai putin bune cu aproapele tau, ci disponibilitatea de a face acest lucru. Este mai la moda sa ne dusmanim, sa barfim si sa vindem. Sa socotim datoriile stranse de vecinul nostru fata de noi, intamplator bun amic si sa-i intoarcem spatele cu prima ocazie caci si-a terminat creditul, facut de altfel cu buna credinta a prietenului pe viata. Sa fim aparent dezolati de zbaterile sale existentiale si sa plecam in cautarea unui alt “prieten” care are mai multe de oferit in materie de contra servicii.

Daca maine, printr-o eroare a destinului, as conduce primul institut in stat in materie de invatamant, as introduce ca lectura de capatai si studiu aprofundat “Micul Print” al lui Antoine de Saint-Exupery, iar copiii ar putea sa invete ceea ce toate manulalele savante nu reusesc sa-i invete: ca prietenia exista, insa trebuie castigata. “Nu cunosti decat lucrurile pe care le imblanzesti, spuse vulpea. Oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Cumpara lucruri de-a gata de la negustori. Dar, cum nu exista negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Daca vrei un prieten, imblanzeste-ma.”

Cu aceste cuvinte in minte, ma incapatanez sa cred ca e doar o perioada de degringolada care se va sfarsi ca multe altele, dupa care vom reveni la setea de aproape. Atunci vom fi mai bogati decat oricand; pana si timpul s-ar opri in loc sa ne lungeasca existenta. Si chiar daca, in cele din urma nisipul s-ar scurge, am fi insotiti in Marea Trecere de unul sau mai multi prieteni in a caror amintire vom trai vesnic.

Iata ca a mai trecut un sezon estival. Si cand nu mai stai sub umbrela de pe plaja, gustand pe indelete un suc racoritor, privind in cochilia abandonata a unui melc, rememorezi concediul trecut cu bune si rele, dar mai ales cu rele.

Si astfel…unul dintre statuturile pe care nu mi le-as dori, ar fi acela de patron de hotel si asta pentru ca, dupa opinia mea, implica enorm de multa responsabilitate si responsabilizare a echpei pe care o coordoneaza in vederea deservirii clientilor, macar conform stelelor care lucesc in prag de seara pe firmamentul hotelului.

Am ales ca in aceasta vara sa-mi petrec parte din concediu intr-un hotel de 4* (nu are nicio relevanta numele) pe litoralul romanesc. Mai mult decat atat, conjunctura a facut sa stau in trei camere diferite, catalogate astfel dupa pret: cu vedere la mare, fara vedere la mare si apartament. Dupa peregrinarile prin cele trei camere, oricat am incercat, am gasit justificata diferenta de pret doar in cazul apartamentului, pentru cei cativa mp in plus. Surprinzator, toate cele trei spatii de cazare aveau probleme dupa cum urmeaza:

• camera fara vedere la mare (cea mai ieftina, de altfel) nu avea sapun lichid la baie, papuci de unica folosinta, casti pentru dus, sampon; avea insa un balcon darnic, iar sifonierul era foarte incapator.
• camera cu vedere la mare avea o baterie la cada care statea sa cada, era mult mai putin spatioasa, balconul parea construit cu ultimele caramizi, iar sifonierul ca de mica printesa, pe dimensiunea lucrusoarelor. In schimb, puteai plati mai multi bani pentru faptul ca, in zilele frumoase, soarele rasarea sub ochii tai si te puteai plimba pe balcon in papucii de unica folosinta, cu casca protectoare de dus, pe cap.
• apartamentul iti lua ochii prin spatiu si balconul absolut imens in care ajungeai prin cele doua usi ale celor doua camere. Doua televizoare, un sifonier pe masura si, stupoare…lipsa sapun; odata pusa intrebarea ni s-a explicat ca nu exista recipient pentru sapun lichid (mai exact fusese smuls din perete) si de aceea nici femeia de serviciu nu a gasit necesar sa il suplineasca cumva. La solicitarea noastra, in cautarea unei solutii, ne-am ales cu sapun solid. In plus, clanta de la una dintre usile balconului se rotea ca un titirez, iar o miscare gresita, orice ar fi insemnat asta, putea sa te faca sa simti muscatura aerului rece pentru toata noaptea. Insa aveam un seif mult mai smecher decat in celelalte camere!!Oameni buni, lumea evolueaza, de ce oare nu vrem sa tinem si noi pasul? Ok, am inteles ca stelele unui hotel se acorda diferit de la o tara la alta, ca deh e cu totul alta legislatie, astfel incat serviciile din Turcia nu se vor putea compara niciodata cu cele din Romania, dar totusi exista Direcţia Generală Control şi Autorizare Turism care are obligatia prin lege de a face controale periodice pentru a verifica daca setul minim agreat pentru a putea fi inclus in categoria respectiva este respectat. Si acum incepe distractia. Pe langa faptul ca legea este destul de ambigua, aceasta face referire la generalitati gen grupuri sanitare igienizate, apa calda, mp, schimbarea lenjeriei cu o anumita frecventa,dar nu poate obliga nici un proprietar de hotel sa asigure ca de exemplu sapun sau sampon la baie. Si asta pentru ca cele doua produse de corp ar trebui sa fie implicite; prin urmare, daca din trei in trei ani, cand se face o noua verificare pentru validarea clasificarii existente sau modificarea acesteia camerele arata impecabil putem sa bem o cafea linistiti cu patronul hotelului si sa-i eliberam o noua hartie care sa ateste calitatea serviciilor de 4*.

  Anul acesta romanul nostru, precum fiul risipitor s-a intors acasa si si-a cheltuit banii pe litoralul romanesc, dar mai intreb oare daca nu cumva vecinii nostri bulgari vor fi favorizati pe viitor de aceasta incercare esuata a unor oameni care in final nu vor decat un concediu respectabil, pe masura efortului muncii lor de peste an.

In anii ce au trecut am intalnit oameni frumosi, frumosi ca valori. Sigur, am avut parte si de reversul medaliei – e un echilibru in toate. Dar cel mai mult i-am pretuit pe cei care indiferent de parcursul sinuos pe care l-au avut de strabatut, si-au pastrat respectul din sine, respectandu-i pe altii.

Ne nastem goi si flamanzi cu totii, mai tarziu ne acoperim cu o haina, dupa posibilitati. Unii devin haina de pe ei si nu-si mai pot prezenta decat fata catre lume. Altii se poarta pe sine, cu demnitate si indatorire catre seaman, indiferent de conditia sociala.

Sunt ganduri dintr-o zi rece de inceput de primavara. M-a intristat povestea femeii in varsta care vindea ziare la un chiosc. Am fost un cumparator care nu s-a incrancenat sa-i smulga marfa si sa plece. Adica am folosit un pronume de politete despre care invatam mai toti la scoala, i-am multumit pentru amabilitate si am dat sa plec. Dar n-am putut, caci avea nevoie sa vorbeasca. Si a inceput sa vorbeasca cu patima si cu tristete si cu revolta, toate laolalta. Mi-a povestit ca tocmai avusese un cumparator al carui copil incepuse sa traga de publicatiile pe care ea le lipise cu scotch, pentru a le face mai vizibile, scotch adus, de altfel, de acasa. Se chinuise cu putinele resurse sa-si promoveze marfa. Motiv pentru care a rugat parintele care insotea copilul sa-i abata atentia in alta parte. Raspunsul a fost ferm si obraznic: “Cum isi permite ea, oare, o vanzatoare, sa-i apostrofeze copilul ?”

Mi-a marturisit cu multa tristete in glas ca nu a fost vanzatoare toata viata, ca vindea ziare, pensionara fiind, pentru a mai castiga un ban, ca n-o angajeaza nimeni pe un alt post. Iar atitudinea persoanei i s-a parut nedreapta si jignitoare.

Am ascultat-o pana la capat, caci mi s-a parut lipsit de respect sa-i intrerup framantarea. Am cautat cateva cuvinte de imbarbatare, insa mi s-au parut puerile. Intr-un final, cand am considerat ca nu-i mai pot fi de ajutor, m-am rupt si mi-am cautat pasii spre casa.

Curand vacarmul strazii s-a stins in gandurile mele. “Oare cand ne vom schimba ? Cat mai trebuie sa treaca ca sa nu mai fim o societate consumerista care ne devoreaza existenta ? Cand vom judeca mai putin dupa aparente si ne vom acorda sansa de a cunoaste ? Vanzatori sau cumparatori, impartim aceeasi felie de viata, daca o condimentam cu consideratie unul pentru altul, nu va fi mai putin gustoasa. Sunt constienta ca daca as vrea sa prind schimbarea, ar trebui sa ma nasc azi.

Am auzit deunazi o stire la radioul meu de suflet si de minte – Radio Romania Actualitati, cum ca vestitul retailer american, Walmart tocmai si-a serbat cel mai longeviv angajat. Este vorba de Loren Wade, proaspat posesor a frumoasei varste de 103 ani dintre care 33 de ani a lucrat in departamentul de amenajari exterioare si bricolaj al faimosului magazin. La petrecerea data in cinstea acestuia au participat nu mai putin de 200 de invitati, printre care s-au numarat si nepotii lui!

Plecand de la aceasta veste de senzatie ma intreb cati ani vor mai trebui sa treaca pentru ca piata muncii locale sa se maturizeze? Si asta pentru ca nu pot exista povesti similare la noi decat daca vorbim de o firma mica, unde angajatii sunt rudele, prietenii apropiati ai patronului. La nivel de corporatie este o utopie pentru ca aceasta “devoreaza” angajatii cu ritmicitatea anotimpurilor. Un maxim pe care il putem intalni in cadrul aceleasi companii e undeva la 10 – 12 ani dupa care esti trimis la reciclare. Asta ca longevitate in cadrul unei organizatii care se doreste respectabila! Daca mai implinesti si 40 de ani deja esti rebut cu acte si te asteapta o deportare eleganta prin desfiintarea postului sau “promovarea” pe un job de nimic, la un nivel salarial corespunzator care, in final, conform planului, te fac sa cobori din barca. In nici un caz petreceri si felicitari pentru o coabitare fericita in campul muncii.

Eu nu contest faptul ca tineretea promoveaza o companie, din contra cred ca trebuie sa fie un segment important al oricarui business. Insa personalul cu experienta este de nepretuit, iar conlucrarea intre cele doua generatii este mai mult decat posibila. Poti sa dai un angajat afara la 20, 30, 40, 50 de ani pe motiv de performanta, dar nu pentru ca a implinit o anumita varsta. Este o problema pe care inclusiv agentiile de recrutare o intalnesc adeseori si chiar daca isi iau rolul foarte in serios si nu sunt doar o masina de facut bani, nu gasesc un partener de discutie in clientii lor, in aceasta problema.

Al doilea aspect ar fi acela de a reusi sa fidelizezi un angajat intr-atat incat sa-si doreasca sa iasa la pensie de pe statul tau de plata. Iar aici sunt o gramada de modalitati printre care training-uri, beneficii, cresteri salariale, dezvoltarea unei cariere. Problema e ca nu sta nimeni sa calculeze costurile unei investitii profesionale, aportul angajatului la profitul companiei, knowhow-ul vs. inregimentarea unui nou angajat cu toate costurile aferente. Deciziile de business sunt adeseori, in acest caz, decizii personale si in consecinta, nefondate.

Ne place sa citim/auzim despre modele gen Loren Wade, dar sa nu uitam ca dincolo de faptul ca acesta a stiut sa fie un angajat valoros de-a lungul timpului, Walmart a gasit maniera de apreciere si valorificare a acestuia in asa fel incat sa nu-si doreasca sa se bucure de pensie, in tihna, ci alaturi de colegii lui de munca, de o viata. Personal, am toata admiratia pentru ambele parti implicate!

Nici nu ştiu când s-au scurs doi ani de la tragedia bucureşteană care a zguduit atunci o ţară întreagă. A intrat moartea pe nerăsuflate în zeci de familii, lăsând durere şi traume psihice ce vor trebui purtate multe, multe decenii în spate. A fost nevoie să se piardă zeci de vieţi pentru că … şi aici vine marea întrebare. Care a fost scopul? Care a fost rostul?

Tensiunea şi febra acelor zile au dus la schimbarea Guvernului şi instalarea la Palatul Victoriei a unor oameni de bună credinţă, din afara zonei politice, care să lase un moment de respiro tuturor actorilor de la putere sau din opoziţie pentru a-şi da un restart de mentalitate, strategie şi viziune asupra viitorului acestei ţări. Acest guvern tehnocrat a intrat pe repede înainte în inimile majorităţii românilor fiindcă a ştiut să puncteze acolo unde a durut şi doare cel mai tare : încrederea opiniei publice în instituţiilor statului. Agende de lucru transparente puse la dispoziţia cetăţenilor, umanitatea membrilor cabinetului dispuşi în orice clipă să stea de vorbă cu omul de rând, normalitatea şi dorinţa de a lăsa ceva în urma mandatului temporar. Primele raze de soare începeau să apară şi asupra cerului României din punct de vedere al administraţiei publice.

Articolul acesta nu vreau să fie despre politică sau despre ceea ce se întâmplă pe plaiurile naţionale din decembrie anul trecut şi până acum. Cunoaştem fiecare şi oftăm de fiecare dată când vedem cum se încearcă mişeleşte să se fure şi ultima fărâmă de corectitudine.

Articolul de astăzi, vreau să fie iar, despre noi – tânăra generaţie a României, noi cei care începem să păşim în viaţă. Zău că-mi place de noi : suntem firi ambiţioase, nu ne place să fim dezinformaţi sau să fim traşi pe sfoară. Suntem la curent cu mersul lucrurilor şi punem pasiune în ceea ce facem, fiecare în domeniul său de expertiză. Suntem conştienţi că un viitor bun se clădeşte şi nu lăsăm timpul să treacă. Suntem mereu pe fugă – şcoală, facultate, master, cursuri suplimentare, evenimente, lectură. Din punctul ăsta de vedere, marea majoritate chiar stăm bine. Suntem împliniţi cu ceea ce facem, mulţumim şi părinţii astfel că n-au făcut sacrificii degeaba şi viaţa pare să aibă un curs bine croit.

După ce ne încărcăm bine de cunoştinţe şi abilităţi, începem să căutăm ţări europene care să ne găzduiască şi astfel ne îndreptăm paşii spre sisteme de stat funcţionale, civilizate. Acest lucru nu este de condamnat absolut deloc căci avem în istorie oameni precum Eminescu, Kogălniceanu care-au studiat înafară dar apoi au făcut performanţă în ţară. Nu vreau să se considere acest paragraf ca fiind un atac – fiindcă respect diferenţele de opinie şi deciziile fiecăruia. Este de la sine înţeles că fiecare este stăpân pe viaţa sa şi decide cum să o petreacă. Şi nu toată lumea doreşte să-şi sacrifice unica viaţă pentru a încerca să schimbe ceva într-un sistem public românesc în stare de latenţă. Însă ce ne facem tineret român cu ţara ? Ne folosim de ea ca să ne facem mari şi după o aruncăm la gunoi, fără să mişcăm măcar un deget pentru a schimba un lucru cât de mărunt ? Şi nu, ţara nu este aşa doar din cauza celor ce se pângăresc de ani de zile prin Palatul Parlamentului şi cel din Victoriei.

La situaţia actuală a României contribuim fiecare dintre noi. Şi eu şi tu şi cel de lângă mine şi cel de lângă tine. Cred că pe la Institutul Naţional de Statistică se scrie faptul că sunt în ţară 18 milioane de români, nu politicieni. România e poporul. Popor care stă, tace, înghite şi permite astfel acelora care au frâiele să măture pe jos cu istoria, cu eroii naţionali şi cu generaţiile trecute care şi-au sacrificat tot ceea ce au avut mai bun pentru a putea respira astăzi în libertate deplină pe pământul acesta sfânt şi în curată ortodoxie.

Căutând să-mi culeg idei pentru a scrie cât mai limpede şi curat, arunc privirea când pe geam când pe pereţi. Deasupra biroului am o icoană mare cu Sfântul Voievod Ştefan cel Mare. Un exemplu de lider patriot, fără desăvârşire ! A reuşit să mobilizeze poporul pentru a ţine piept năvalei otomane. Şi-a dăruit cu dragoste viaţa pentru a sluji ţara cu dragoste şi credinţă. Apoi îmi vin în minte clipele Revoluţiei din ’89. Altă generaţie de sacrifiu care şi-a dorit o Românie mai bună. Sunt multe perioade în istorie în cadrul cărora au fost oameni sau generaţii care au fost nevoiţi să plătească preţuri mari pentru neatârnarea acestui pământ şi a acestui popor.

Timpul a zburat şi iată-ne, tineret român, în prezent ! Avem de toate din punct de vedere material : rânduri multe de haine, aparatură, mâncare. Nu putem spune c-avem lipsuri. Ce-ar fi însă dacă am putea privi în suflete ? Cum ar sta situaţia în acest caz ? Avem noi grijă oare să ridicăm ochii şi spre aproape ? Avem grijă să privim şi mai în faţă decât propria persoană ? Alergăm fiecare să ne realizăm şi nu mai privim în stânga, în dreapta. Nu ne întrebăm atât de des pe cât ar trebui : « Ce-aş putea face măi să aduc o schimbare aici ? Dar aici ? ». Noi cum ne vom face remarcaţi în istorie ? Ce vom lăsa ca moştenire spirituală urmaşilor noştri ? Ce va rămâne după noi la sfârşitul zilelor noastre ? Doar câte o facultate absolvită ? Câte un loc de muncă ?

Câte tragedii trebuie să se mai întâmple ? Câte ofrande vor trebui să-şi mai ia minele din Valea Jiului, pentru a ne putea face curaj şi a ne ridica să ne facem vocile auzite ? Încercările de tipul #Rezist sunt bune tare, dar nu ajută cu nimic dacă ne oprim doar la ele.

Când ne vom uni tineret român şi când vom scrie istorie ? Măcar pentru a ne putea creşte copiii ce vor veni într-o ţară demnă, corectă, condusă de oameni pregătiţi, de bună credinţă şi iubitori de neam.

Unde eşti tinere român, iubitor de ţară, de frumos şi de credinţă ? Când ne vom uni forţele ? STOP şi RESTART. Ăştia ar fi paşii care ne-ar putea propulsa ţara într-o direcţie de bun simţ.

Am fost la Posta, de curand! Si nu am putut sa nu ma gandesc de cate ori am intrat pe usa unui oficiu postal si la cate cozi am stat. As zice ca face parte din viata mea. Pe vremuri scriam felicitari, mai trimiteam sau mai primeam cate un colet. Acum ma duc la Posta ca sa platesc cu preponderenta impozitele, mai primesc si acum colete caci inca nu mi-am gasit o firma de curierat mai serioasa. Si de primit, le primesc, dar daca Posta Romana ar juca pe o piata concurentiala, cu siguranta ca ar ramane de trista amintire pentru mine. Si asta din cauza celor din front-office pentru care clientul ar trebui sa fie Dumnezeu.

M-am intrebat de multe ori cum se explica aceasta inertie si indolenta de a nu plasa oameni cu aptitudinile necesare in lucrul cu publicul. Tendinta a fost sa dau mereu vina pe statutul de companie de stat (pachetul majoritar), unde schimbarea este prohibitiva. Dar nu e chiar asa! Este mai mult decat atat si anume cultivarea comportamentului nesimtit fata de client. Si spun asta pentru ca acum mult timp in urma, in 2012, Guvernul de atunci a decis sa demareze procedura de privatizare a Postei Romane. Astfel 2013 s-a anuntat un an dur pentru functionarii oficiilor postale, urmand sa fie concediati cca. 4458 de oameni. Parte dintre plecari au fost voluntare, in special pentru cei aflati in preajma varstei de pensionare caci pachetele compensatorii au fost darnice pentru cei cu vechime. Restul, ca la orice restructurare, dupa renormare. Daca mai marii acestei institutii ar fi dorit sa schimbe ceva la nivel de personal, aceasta ar fi fost o foarte buna ocazie, caci in urma unei evaluari riguroase puteau pastra angajatii potriviti posturilor din noua organigrama. Dar increngatura de relatii si cunostinte probabil ca nu a permis un proces transparent si integru. S-apoi populatia are nevoie de Posta. O sa taca malc si o sa multumeasca spasita pentru comportamentul inadecvat al celor de la ghiseu.

De unde toata revolta mea? Cum spuneam, am fost de curand la Posta sa ridic un colet; intai am asteptat cateva minute bune ca doamna de la oficiu sa se smuga din lucrul la calculator si sa ma bage in seama, ceea ce a parut o mare favoare care mi-a fost facuta. Am salutat, ca asa m-a invatat mama (inutil sa spun ca nu am primit niciun raspuns) si mi-am spus oful, moment in care mi-a cerut cartea de identitate si cu cea mai mare sila posibila a inceput sa tasteze cu un deget datele din aceasta. Tot ceea ce a urmat a fost sa-mi arunce (la propriu) prin fanta de la ghiseu cartea de identitate, coletul si chitanta. Cu toate astea am multumit, in speranta ca va avea mustrari de constiinta, dar nu s-a intamplat.

Evenimentul cu pricina m-a facut sa-mi dau seama ca am intalnit de prea putine ori persoane – angajati ai Postei, apte profesional de a interactiona cu publicul. Din acest motiv, chiar daca Posta Romana va fi privatizata vreodata, succesul unui proces de schimbare la nivel de personal sta sub semnul intrebarii caci fiecare are pe cineva in cele cca. 5600 de oficii postale, iar schimbarea ar trebui sa fie radicala. Iar acei putini care isi vad de treaba nu rezista in promiscuitatea profesionala a acestei institutii.

Daca utilizati oricare dintre aplicatiile Microsoft Office pe iPad, lucrurile sunt pe cale sa devina mult mai usoare. Daca nu utilizati deja un mouse sau un trackpad in Word, Excel si PowerPoint, veti face asta in curand. Redmond introduce treptat o actualizare, adaugand suport pentru dispozitivele de intrare.

Functionalitate desktop fara desktop

Pe scurt: daca utilizati oricare dintre aplicatiile Microsoft Office pe iPad, lucrurile sunt pe cale sa devina mult mai usoare. Daca nu utilizati deja un mouse sau un trackpad in Word, Excel si PowerPoint, veti face asta in curand. Redmond introduce treptat o actualizare, adaugand suport pentru dispozitivele de intrare.

De curand Microsoft a anuntat ca acorda suport complet pentru mouse si trackpad pentru linia sa Office de aplicatii iPadOS. Word, Excel si PowerPoint de pe iPad vor avea functionalitati mai asemanatoare cu desktopurile si notebook-urile. Apple a introdus anul trecut suport limitat pentru mouse si trackpad cu iPadOS 13 si functionalitati mai avansate cu versiunea 13.4. Acesta l-a imbunatatit si mai mult in acest an in iPadOS 14.

Indiferent daca foloseste un mouse sau trackpad-ul pe noua tastatura Magic Apple, Microsoft promite ca controlul cursorului va fi fluid si precis. De asemenea, spune ca va avea un cursor contextual care isi va schimba forma in functie de sarcina dvs. De exemplu, atunci cand selectati un element, cursorul este un punct; in timp ce deplaseaza acel element, devine un cursor cu patru colturi. Office pentru iPad primeste, de asemenea, un nou meniu de pornire si o panglica pentru a finaliza imbunatatirile de productivitate. Interfata este curata si utilizeaza UI fluent Microsoft. Navigarea prin fisiere si instrumente ar trebui sa fie mult mai intuitiva si mai fluida.

Microsoft spune ca aceasta va fi o „lansare treptata” in urmatoarele cateva saptamani. Deci, daca mouse-ul sau trackpad-ul dvs. nu functioneaza inca in iPad Office, aveti rabdare.