10 Moduri inteligente de a folosi lego,in propria locuinta

Dacă aveți copii, este posibil să aveți si LEGO-uri imprastiate in toata locuinta.Cine mai trebuie să cheltuiască bani pe diferite produse atunci când poți folosi LEGO-uri pentru a creea tu produsele dupa bunul plac.

Dacă sunteți în căutarea de noi modalități de a stârni imaginația copilului dvs. (și de a-l ține ocupat!), iată câteva modalitati de culoare și creativitate pentru casa ta.

  1. Majoritatea familiilor au un loc specific pentru cheile casei și ale mașinii, foloseste LEGO-uri pentru un design atractiv .
  2. Adaugă un pic de culoare în bucătărie cu acest suport de ustensile luminos și distractiv.
  3. Construiește o vază LEGO și alege culori pentru a se potrivi cu florile din interior.
  4. Păsările se pot bucura de creațiile tale LEGO geniale!
  5. Puteți crea o cutie de cadouri unicata de LEGO în cel mai scurt timp.
  6. Acesta constructie ar arăta grozav în locuinta ta .
  7. Utilizarea unor piese clare de aceeași culoare are ca rezultat un aspect cu adevărat frumos.
  8. Puteți opta pentru a construi o cutie de servetele
  9. Ideea de a decora o rama de foto sau tablou dupa bunul plac.
  10. Creați-vă niște ghivece minunate de plante !Aceste ghivece de bricolaj sunt perfecte atât pentru plante reale, cât și cu false.

LEGO este iubit de oameni tineri și bătrâni, este una dintre cele mai populare jucării din lume și există un motiv pentru asta, este atât de distractiv și posibilitățile sunt nesfârșite.
Uneori, însă, când există atât de multe opțiuni de ales, este foarte greu să decizi ce să faci!Există dovezi că copiii foarte mici dezvoltă abilități lingvistice mai bune atunci când sunt in posesia acestor jucarii.

Aceste jocuri sunt un alt mod de a încuraja copiii să-și creeze propriile modele și idei.Când copiii fac o greșeală cu construcția lor, ei trebuie să analizeze și să dreagă problemele ,sa reia de unde au greșit.

Gestul unui baiat de 10 ani care a socat lumea, salvand un cerb orb de la o moarte sigura

Cu atâtea vești proaste în jurul nostru, poate părea dificil să mai găsim adevărate acte de caritate în această lume. Si totusi un act de caritate vine intocmai de la un baiat de 10 ani ,care prin gestul lui facut zilnic fara a primi nici o recompensa a uimit pe multi adulti.Dar din când în când sunt evenimente care ne fac să ne recuperăm credința în umanitate,in special in generatia care vine dupa noi.

Acest băiețel este diferit fata de alti copii de varsta lui, el preferand să renunțe la jocurile sale și, chiar și la timpul său de odihnă, oferindu-l pentru a face diferența. Majoritatea copiilor au un fel de rutină de dimineață: mănâncă micul dejun, verifică mesajele, își aleg hainele dar prea putini duc un cerb orb la mâncare.

Un utilizator Reddit, sub numele de Bluecollarclassicist, a împărtășit lumii această poveste incredibila.Recent, un cerb orb a pornit in cautarea hranei a ajuns intr-un cartier al statului american Illinois, unde locuiește cel care impartaseste in mediul online aceasta experienta.Problema la acest cerb era ,ca era orb .În natură, un animal ca acesta nu are sanse de a supraviețui, dar datorită eforturilor acestui copil, cerbul are acum șanse de supraviețuire.Cerbii orbi nu trăiesc mult timp, de obicei mor de foame sau ajung să fie loviți de vehicule.

Totuși, acest căprior , care din fericire in acest caz ,a vizitat acest cartier întâmplător, unde în fiecare zi un băiat îl ajută să găsească un loc de odihnă și mâncare, îndrumându-l cu atenție, de la un trotuar la altul. Copilul nu a încercat nicio clipă să il adopte ca animal de companie. Nici măcar nu i-a pus un nume. Copilul a căutat cu răbdare căprioara în fiecare zi, ajutând-o să se deplaseze în căutarea hranei.

Din fericire, știrile despre această minunată poveste au zburat și au ajuns la urechile unei organizații locale de salvare, care se ocupă acum de a duce căprioara într-un loc unde pot trăi în siguranță și fericiți.

Copii de multe ori dau un exemplu adultilor in special cand vine vorba de un animal sau chiar alte persoane . Utilizatorul Reddit și soția sa speră să recompenseze actul de bunătate al copilului și să-l ducă să viziteze căprioarele din rezervația sălbatică de stat.

Același Război, Dar Totul Altul

În instituţional şi practic pe care le determina. Noua generaţie avea de răspuns unor întrebări de o gravitate excepţională şi, din păcate, chiar sugestiile experienţei trecute păreau puţin satisfăcătoare şi în mare măsură nevalorificabile. Spiritul novator dublat de competenţă şi curaj rămân singurele mobiluri apte să potenţeze descifrarea corectă a sfidărilor de tot felul, prognozarea cu satisfăcătoare certitudine a evoluţiilor şi configurarea, chiar şi cu aproximaţie, a soluţiilor.

Avântul şi entuziasmul cu care unii s-au lansat, imediat după 1990, în copierea şi „aclimatizarea” unor modele de import, cele mai multe valabile pentru puterile mondiale, denota doza de oportunism şi obedienţă a autorilor, dar şi inconştienţă, sărăcie şi în final lene intelectuală. Pentru că a proiecta atunci strategia de securitate a României, doctrina şi strategia militară după cele ale SUA, Germaniei, Angliei, Franţei, eventual Rusiei sub justificarea raportării la ce era mai valoros, subapreciind propriile particularităţi, dificultăţile momentului cu probleme ce solicitau rezolvare inedită şi rapidă (creativitate) demonstra doza ridicată de superficialitate şi un oarecare snobism ce emana din cosmopolitismul unora dintre cei „lustruiţi” peste noapte la cultura militară străină dar care nu avuseseră timp să o înţeleagă şi aprofundeze suficient.

Demersurile gânditorilor militari români au fost frânate multă vreme şi de lipsa unor repere general-orientative dinspre mediul civil. În primii ani liderii militari au încearcat în general fără succes să determine partidele şi formaţiunile politice să-şi fundamenteze opţiunile privind politica de securitate şi apărare, poziţia şi atitudinea faţă de armată pentru că aproape fără excepţie, programele acestora în respectivul domeniu rămâneau sumare, formale, dominate de izul electoral.

În mod real armata a fost nevoită să bâjbâie în proiectarea propriilor opţiuni şi mai ales în elaborarea unor legi şi documente normative de importanţă capitală datorită ignoranţei şi incoerenţei din spaţiul politic şi lipsei efective a unui program care să statueze cu suficientă rigoare, concreteţe şi claritate politica în domeniul apărării. Mult mai târziu, după ce şi-au şcolit reprezentanţii la Colegiul Superior de Apărare, s-a creat posibilitatea ca în spectrul politicului să se articuleze o viziune relativ unitară şi coerentă privind asigurarea securităţii în perioada de tranziţie şi să se proiecteze devenirea acestui domeniu pe coordonata colaborării şi integrării euro-atlantice.

Un puternic impact asupra demersului epistemologic în orizontul teoretic al specialiştilor militari români l-a avut credinţa şi convingerea aproape unanime a integrării în Alianţa Nord-Atlantică în cadrul primului val. Aceasta a indus falsa speranţă că, intrând în NATO, grijile şi frământările noastre legate de vidul de securitate îşi vor găsi rezolvarea ideală. Toate eforturile au fost concentrate pe acest obiectiv proclamat strategic, finalizarea şi adoptarea unor legi organice tergiversându-se la nesfârşit, iar elaborarea unor programe şi documente de referinţă trecând pe plan secund şi întârziind nepermis de mult. Opinia factorului politic intern că în Europa nu mai era posibil un conflict armat major, iar România nu mai era ameninţată militar a estompat în mare măsură preocupările pentru cercetarea fenomenului război. Investigaţiile în acest domeniu aproape au stagnat la viziunea clasică, studierea fizionomiei şi conţinutului războiului viitor, strategiilor netradiţionale (atipice) de agresiune, realizându-se în principal prin efort individual.

Scenariile şi jocurile operativ-strategice şi tactic-operative, chiar dacă au fost impregnate (colorate) cu unele acţiuni neconvenţionale, au rămas în fondul lor tributare viziunii clasice. Efortul profesioniştilor nu a mai fost canalizat în principal către fundamentarea ripostei armate în varianta cea mai grea (prin noi înşine) fiind concentrat, mai degrabă, pe găsirea de soluţii prin care să convingem Occidentul de utilitatea şi necesitatea integrării noastre. Interesul major a fost mutat de pe întrebarea: Cum să ne apărăm ţara cu ceea ce avem? către găsirea argumentelor în favoarea întrebării: Cum să ne integrăm?

16.1 Eşuare în utopie

Războiul actual şi mai ales cel viitor a continuat să rămână marea necunoscută în spaţiul nostru teoretic şi din nefericire eşecurile repetate ale politicii de afiliere la structurile de securitate vest-europene ne-au mobilizat relativ târziu. Integrarea euro-atlantică rămânea cuvântul magic la ordinea zilei, deşi trăiam dezamăgirea Madridului şi Washingtonului, iar studii pertinente (Jonathan Eyal, Extinderea NATO: Anatomia unei decizii) estimau că probabil şi al doilea val al extinderii, într-un context geopolitic în curs de stabilizare s-ar putea să nu mai ajungă până la noi. Ne agăţam de NATO cu disperarea refuzatului care nu mai vedea altă soluţie salvatoare, îngroziţi de perspectiva, evidentă mai ales după primirea „grupului de la Vişegrad”, de a fi din nou abandonaţi. Pentru un cunoscător al realităţilor româneşti situaţia pare deopotrivă paradoxală şi utopică. Paradoxul constă în faptul că, după ce o întreagă istorie ne-am opus cu înverşunare tentativelor integraţioniste ce ne ameninţau identitatea, ajunseserăm să cerşim nu să negociem integrarea, dar şi aşa eram refuzaţi.

Aceasta spune multe, dar cel mai grav era că respectiva postură putea exprima gradul de decădere al românilor care făcea ca intenţia şi dorinţa de integrare să pară utopice. Utopia noastră consta în faptul că noi, nişte învinşi, doream să ne aşezăm imediat la masa îmbelşugată a învingătorilor în războiul rece şi că ne hrăneam în continuare cu iluzii, în pofida eşecurilor; după ce evadaserăm dintr-un integraţionism (estic), care se dovedise falimentar, ne aventuram, am putea spune cu o anume inconştienţă, către un altul (vestic), nu ştiam cât de sigur şi cât de solid în perspectiva reconsiderării raporturilor Europa-SUA. Dar, mai ales, utopia noastră emana din decăderea de importanţă la care ajunseserăm. Dacă în trecut eram atractivi prin poziţia geografică, cereale, miere, credinţă, prin petrolul, turmele şi soldaţii noştri etc.

în noul context geopolitic apăream din ce în ce mai puţin ispititori. În timp ce alte naţiuni îşi afirmau puternic identitatea, după explozia de demnitate din Decembrie, se părea că noi românii urma să traversăm din nou o perioadă de „ieşire din istorie”. Erau semnificative, în acest sens, comparaţia cu: Rusia, care a pus umărul la prăbuşirea URSS-ului pentru a-şi recupera identitatea; Cehia, care, din aceleaşi motive, se separase de Slovacia; Ungaria, care se impunea în lume prin atotputernica ei emigraţie; Polonia, care îşi exploata cu succes şansa de a-l fi dat pe actualul Papă. Spunea foarte mult şi faptul că în timp ce la Budapesta era un guvern eminamente maghiar, la Moscova unul pur rusesc, la Chişinău se practica o guvernare româno-slavă, iar la Bucureşti, după 1990, una considerată promoscovită. După alegerile din 1996, se instalase o coaliţie de „minoritari” (români catolici, evrei, unguri) care îşi privatizaseră ţara potrivit unui algoritm ce avea foarte puţine în comun cu interesul naţional.

În timp ce în majoritatea fostelor ţări socialiste era relansată creşterea economică, după o lungă recesiune noi abia reuşeam creşteri zero. Pare ciudat, dar deveniserăm cel mai internaţionalist popor european şi acest lucru în loc să reprezinte un avantaj se dovedea a fi mai degrabă un handicap. Persistam în orgoliul de a face oferte demne de o Românie Mare unui Vest care vedea în noi o entitate tot mai minusculă. Aceasta era marea noastră utopie – cu cât simţeam că ne afundăm mai mult, că devenim mai neînsemnaţi şi nesemnificativi cu atât bătem mai tare la porţile Occidentului. Vestul era însă neinteresat de o Românie slabă, lipsită de personalitate.

Ar merita să ne întrebăm: de unde această tenacitate la noi, totuşi latini, de a forţa cu atâta insistenţă nişte porţi care, după mai bine de un deceniu de necontenit asediu, ne rămâneau închise? Şi aceasta, mai ales, când devenea tot mai limpede că jocurile erau făcute şi că România nu se afla în cărţi ; repetatele încurajări şi promisiuni ţineau, mai de grabă, locul unui refuz elegant. Aproape toate tentativele de a elucida cauzele acestor eşecuri duc în mod invariabil la acelaşi dezolant răspuns: exista o înţelegere între marile puteri, la Malta sau în altă parte, România fiind din nou sacrificată. Pierdeam însă din vedere două procese fundamentale care se petrec în Europa. Î

n primul rând, era vorba de o revitalizare a elanului naţional şi naţionalist în estul continentului. Odată cu prăbuşirea imperiului sovietic se vorbea despre un „triumf al naţiunilor”(Helene Carrere d`Encausse – Politica la zid, vol.I – Imperiul spulberat, vol.II – Triumful naţiunilor) după aproape un secol de negare şi înăbuşire a lor în noua închisoare a popoarelor care a fost URSS; urmează, firesc, o perioadă în care nevoia de reconfirmare şi reafirmare a propriei identităţi se manifestă deseori chiar violent, intrând în opoziţie cu tendinţele integratorii.

Se afirmă relativ frecvent, cu referire la mondialism, că principala contradicţie a epocii o reprezintă confruntarea naţional – antinaţional. Cei mai mulţi dintre susţinători nu sunt însă în măsură să identifice şi să definească antinaţionalul. Alţii îl asimilează cu imperialismul (globalismul). În realitate confruntarea majoră are loc între naţional şi statalitate. Vechea ordine mondială a impus o anumită configuraţie a statelor care, în numeroase situaţii, nu se suprapune şi nu coincide cu sfera naţionalelor. Sunt naţiuni ce se suprapun pe mai multe state şi sunt state ce înglobează mai multe naţiuni. Trecerea la noua ordine mondială a declanşat acest proces obiectiv de reaşezare şi reorganizare a spaţiului intercomunitar potrivit tendinţei de reconfigurare a statalităţii după matricea naţionalului. Această tendinţă va reprezenta probabil în secolul al XXI-lea principala cauză a războaielor.

Deci vom asista, nu aşa cum se afirmă deseori la „moartea naţiunilor”, ci la o explozie a naţionalelor care îşi cer recunoaştere la scară planetară. România se află pe acest trend, începutul de mileniu trebuind să consacre un nou stat menit să integreze în frontierele sale românitatea care în prezent o înconjoară. Tocmai acest proces obiectiv, natural de regenerare şi recoagulare a românităţii nelinişteşte şi declanşează inamiciţie în spaţiul adiacent.

Românismul se află în expansiune, regăsindu-şi şi recuperându-şi matca, în timp ce alte naţiuni vecine revărsate ilegitim în afara mătcii lor naturale vor trebui să se restrângă, iar altele să rămână la actuala configuraţie. În cadrul acestei procesualităţi, reuşita şi soliditatea viitorului stat român depind în mare măsură de raporturile cu etnostructurile ce vor forma insuliţe în „marea” românităţii. Alături de asigurarea prosperităţii materiale şi a unui nivel superior de civilizaţie, reunificarea şi refacerea integrităţii, nu neapărat teritoriale, rămâne aspiraţie fundamentală. Această problemă naţională nerezolvată a românilor nelinişteşte şi încă descurajează Occidentul. Noi vedem, chiar dacă nu o spunem tranşant, în integrarea către Vest singurul mijloc viabil de realizare a acestui ideal. Alianţa însă nu se poate împovăra cu eventualele consecinţe pe care le poate crea această aspiraţie.

Al doilea proces emană din obsesiile Occidentului legate de capacitatea de absorbţie pe care o are, în prezent şi viitorul imediat, modelul propriu de organizare comunitară ce s-a dovedit viabil pentru o anumită arie geografică şi un anumit timp. Europa post război rece nu va mai putea rămâne multă vreme o remorcă a hegemonismului american. Există temerea că, dacă nu se va găsi formula adecvată de renovare a modelului comunitar actual, prin integrarea noilor state, acesta poate intra într-o criză structurală. De aici, reţinerea şi comportamentul excesiv de selectiv, faţă de ţările est-europene şi în special faţă de România.

Strategia noastră de integrare, promovată cu obstinaţie, se dovedea falimentară tocmai pentru că nu ţinea seama de aceste realităţi. Am subapreciat nevoia de ordine şi stabilitate a Occidentului, fobia lui de entropie. Făcând pe struţul, ne-am detaşat aproape total de conflictul transnistrean unde, totuşi, românii sunt parte beligerantă. Ba mai mult, ne este teamă să observăm că deja o parte din Transilvania aproape se află sub administraţie maghiară (« Ţinutul Secuilor »), cu consecinţe greu de anticipat.

Subaprecierii acestor două procese obiective de pe continent li s-a adăugat insuficienta descifrare a raporturilor intereuropene şi euro-atlantice. Evaluarea raporturilor ruso-germano-franceze ar fi trebuit să ne dea serios de gândit. În fond declaraţia preşedintelui rus (Elţân) privind constituirea unei axe Moscova-Berlin-Paris, ca şi trecerea la moneda unică (euro) avertiza asupra apropierii perspectivei unei „Europe a europenilor”. Tendinţa este cât se poate de legitimă dacă acceptăm că, după o jumătate de secol în care Europa a fost împărţită între sovietici şi americani, prin încheierea războiului rece, s-au creat premisele realei „eliberări” a continentului.

Paradoxal, dar în acest proces mai avansat este Estul, care s-a debarasat de „umbrela” Tratatului de la Varşovia. Dincolo de apologetica interpretărilor nu se poate nega faptul că NATO, în forma lui clasică, tinde să devină un corset tot mai stânjenitor pentru vest-europeni. Hegemonia americană în cadrul blocului este permanent erodată de renaşterea şi ofensiva politico-economică a Germaniei şi „naţionalismului” francez.

SUA riscă să intre, atât pe continent, cât şi în lume, în criză de aliaţi. Singura certitudine pentru ele rămâne Anglia, iar nevoia de a consolida acest cap de pod şi de a-şi mai crea şi altele explică, în mare măsură, interesul şi succesul în rezolvarea problemei irlandeze, ca şi implicarea masivă în Balcani. Statutul de unică superputere mondială le erodează nord-americanilor prestigiul şi poziţia internaţională şi îi expune la izolare. Singurul aliat credibil, la scară globală, rămâne o Europă puternică, deci unită.

De aceea dinamica raporturilor americano-europene trebuia să transceadă actuala diviziune a continentului. SUA vor fi în mod vital nevoite să-şi „asocieze” Europa ca un întreg, ca o entitate de sine stătătoare în cadrul noii ordini mondiale, pentru a echilibra raporturile cu asiaticii şi lumea islamică. NATO pare predestinat să devină un organism americano-paneuropean care, probabil, în momente critice, va „naviga” sub „pavilion” ONU.

Deci, nu ar fi trebuit să disperăm că nu intram imediat în NATO şi Uniunea Europeană pentru că, în mod fatal, vom ajunge acolo, ci să ne fi pregătit foarte bine pentru ziua când urma să se întâmple minunea astfel încât să facem cât mai suportabil impactul. Şi într-adevăr minunea este pe cale să se producă. După 11 Septembrie, SUA angajate în campania antiteroristă aveau să conştientizeze importanţa României în planurile lor de rezolvare a problemelor Orientului Mijlociu şi din Asia Centrală şi în tentativa de accedere la resursele Mării Caspice. Sprijinirea deschisă de către ţara noastră a operaţiunilor militare desfăsurate de către ei în Balcani şi mai târziu în alte zone (Afganistan, Irak) ne aducea sprijinul de care aveam atâta nevoie la reuniunea NATO de la Praga, prin rezoluţiile atât de favorabile. Gestul lor avea să influenţeze şi atitudinea Uniunii Europene care, urmându-le exemplul, stabilea pentru România calendarul, pâna în anul 2007, al posibilei integrări şi în această structură.

16.2 Scrutând prin ceaţă

Marele obstacol în calea proiectării acţiunilor de valoare strategică în domeniul militar şi al apărării este determinat de incapacitatea noastră actuală de a defini însuşi obiectul ştiinţei şi teoriei militare – războiul. În jurul nostru se întâmplă lucruri stupefiante pe care aproape nici nu le mai observăm. Societatea românească se comportă asemeni unui organism grav bolnav ce se sinucide convinsă, însă, că se vindecă, sorbind continuu, doze mortale, dintr-o licoare otrăvită oferită pe post de medicament miraculos. După cunoscuta formulă „Doamne păzeşte-ne de mai rău”, cetăţeanul simplu, deşi o duce atât de greu, mulţumeşte totuşi Atotputernicului că l-a ferit de ciumă, foamete şi război. Are chiar puterea să-i compătimească pe albanezi, bosniaci, sârbi, ceceni, afgani, irakieni, etc. pentru nenorocirile căzute pe capul lor.

Puţini conştientizează propriul dezastru pentru că totul este învăluit într-o ceaţă mereu mai densă. Nici noi, ostaşii, nu facem excepţie. Citim pe alţii şi studiem conflicte de aiurea ca să descoperim înfăţişarea războiului actual şi viitor, asudăm din greu la construcţia propriei strategii de securitate şi a doctrinei militare, concepem incitante scenarii şi jocuri operativ-strategice pe hartă şi calculator, învingând ipotetici inamici în timp ce în ţară războiul este în plină desfăşurare.

Pentru că ce a fost acea ofensivă distructivă concertată, acea hărţuială continuă şi neobositul asediu de până mai acum doi – trei ani împotriva armatei române decât un veritabil război împotriva ţării? Şi nici măcar unul special, subtil, ci unul cât se poate de brutal, desfăşurat absolut după formula clasică. Orice civil ştie că război este atunci când armata ţării este atacată şi se încearcă distrugerea, anihilarea ei, lucru ce se petrecea pe faţă cu diabolică înverşunare şi profesionalism. Că era vorba de un război împotriva poporului român este la fel de limpede dacă avem în vedere că sondaje de opinie pertinente confirmau că circa 80% din populaţie are încredere şi susţine armata.

Luarea în calcul a procentajului de indiferenţi şi nehotărâţi duce la concluzia că « agresorul » reprezenta în interior o infimă minoritate. Violenţa şi amploarea campaniei nu poate fi astăzi explicată decât prin forţa celor care se aflau în spatele acestei minorităţi şi ei nu puteau fi decât din afară. Deci am fost supuşi, pe faţă, şi probabil mai suntem unei agresiuni de factură clasică, doar mijloacele şi eficacitatea diferind de cele tradiţionale. Populaţia, care asociază războiul cu sângele şi morţii, în lipsa acestora, nu sesizează dramatismul şi tragismul situaţiei în care ne aflăm.

Strategia este una cât se poate de veche, fiind formulată, aşa cum atât de des am afirmat, de bătrânul Sun Tze. Înţeleptul strateg chinez evidenţia că, într-un război, „culmea măiestriei este să-ţi învingi adversarul fără luptă”. El se referea bineînţeles la evitarea violenţei armate, a vărsării de sânge şi pierderilor umane. Celebra stratagemă se pare că a fost şi poate mai este încă magistral aplicată şi în cazul nostru. Încercând o succintă interpretare a ei ajungem la următoarele concluzii.

Poţi controla, stăpâni, aservi un popor fără utilizarea forţei armate. Aceasta presupune însă câteva lucruri: să dispui de alte mijloace, nonviolente, aparent paşnice (nesângeroase) pentru a înfrânge voinţa ostilă a adversarului; să maschezi pe cât posibil agresiunea, amestecul intern (implicarea, intervenţia etc.) prin cele mai nevinovate formule, gen „ajutor”, „asistenţă”, „consiliere”, „ofertă de know-how”, „monitorizare” etc; să dezactivezi, anihilezi din timp sistemul de apărare şi forţa armată posibil inamică, astfel încât acestea să nu poată fi folosite nici măcar atunci când se conştientizează, nu că „patria e în primejdie” ci, că ea aproape nu mai există; să anesteziezi voinţa celui agresat, să-l aduci în starea de a nu mai dori şi putea să lupte (evitarea, deci, cu orice preţ a confruntării).

În fond aceasta este veritabila „revoluţie copernicană” în conceperea războiului care se duce şi împotriva noastră. Esenţa ei constă, nu în a nimici soldaţii pe câmpul de luptă ci, în a transforma ţara în câmp de luptă fără ca noi să conştientizăm şi fără ca armata să poată fi utilizată, deşi sesizăm distrugerile interne şi acuzăm şocul succesiunii de înfrângeri. Culmea subtilităţii acestei strategii este aceea că suntem determinaţi să păstrăm o armată (pentru ca România să poată fi un pion în jocul regional de putere), dar guvernanţii sunt obligaţi de împrejurări să o pună în serviciul unor cauze de aiurea care nu au nici o legătură cu idealul naţional.

Marele avantaj pe care şi-l creează agresorul, prin utilizarea strategiilor neconvenţionale (nemilitare), este acela că poate folosi armata statului agresat prin întoarcerea împotriva propriei puteri politice.Deci realizarea saltului către noua viziune asupra războiului implică, mai întâi, descifrarea schimbărilor şi mutaţiilor majore în perimetrul modelului clasic al conflictului. Este esenţială descoperirea vectorilor majori de impact care fac ca războiul de astăzi, purtat chiar şi numai cu mijloace şi armamente tradiţionale, să difere atât de mult de cel studiat şi pentru care am fost pregătiţi. Pasul următor îl reprezintă studiul de caz asupra realităţilor interne, descoperirea modalităţilor « perverse » prin care se realizează agresiunea.

16.3 Dispariţia câmpului de luptă

Imaginea câmpului de luptă trecut (clasic) era relativ facil de prefigurat. Nivelul armamentelor şi artei militare, legităţile şi principiile consacrate ale luptei armate statuau un anumit cadru spaţio-temporal şi acţional care se menţinea în linii generale aproximativ acelaşi. Existau câteva categorii de forţe şi arme, o concepţie relativ similară a beligeranţilor pentru întrebuinţarea lor în funcţie de parametrii tehnico-tactici. Se impuseseră câteva scheme de realizare a dispozitivelor operative şi de luptă, câteva procedee tactice, instrucţia era aproximativ asemănătoare astfel încât nici unul dintre competitori nu putea aduce inovaţii radicale şi elemente de surprindere semnificative. Mai concret, confruntarea armată se desfăşura după un film pe care părţile îl cunoşteau, îi anticipau cu relativă uşurinţă scenele şi secvenţele principale şi căruia, în cea mai mare măsură, i se conformau.

Măiestria operativ-tactică consta în realizarea superiorităţii în forţe şi mijloace, în punctele şi la momentele cheie, pentru a-i produce inamicului pierderi cât mai grele în scopul preluării iniţiativei pe teatrul de acţiuni şi menţinerii acesteia cât mai mult. În acest mod adversarului nu i se mai permitea să-şi revină şi să reechilibreze situaţia, realizându-se astfel un avantaj decisiv care, exploatat judicios, putea înclina balanţa şi tranşa până la urmă confruntarea.

Una dintre trăsăturile esenţiale ale conflictului armat modern constă în faptul că a modificat semnificativ imaginea câmpului de luptă. Dacă avem în vedere că perspectiva majoră de evoluţie a războiului vizează trecerea cât mai accentuată de la utilizarea forţei (confruntarea armată) la strategii şi tehnici de confruntare neconvenţionale (atipice) în care preponderenţă capătă mijloacele şi procedeele nemilitare (războiul diplomatic, economic, ecologic, informaţional etc.) noţiunea câmp de luptă îşi disipează şi treptat îşi pierde conţinutul.

Confruntările post război rece din Golf, Spaţiul Iugoslav, Cecenia, Abhazia, Nagorno-Karabah, Transnistria etc. marchează trecerea printr-o perioadă de tranziţie către războiul viitor de tip Al Treilea Val. Convenind să denumim aceste confruntări, încă preponderent militare, război modern, încercăm să-i prefigurăm, în continuare, câteva dintre particularităţile actuale.

16.4 Politicul în prima linie

Una dintre ele ar fi aceea că factorul politic se implică sau determină opţiunea militară dincolo de nivelul strategic, coborând la planul operativ-tactic. În primul război din Golf, după realizarea coaliţiei multinaţionale, s-au negociat politic: nivelul de angajare pe operaţii a fiecărui stat; poziţia faţă de ceilalţi membri ai comunităţii internaţionale; zonele de operaţii, modalităţile de utilizare a forţelor; modul de informare reciprocă şi relaţiile cu mass-media; conducerea operaţiilor până la nivele inferioare; realizarea dispozitivelor operative şi de luptă.

În Cecenia conducerea politică s-a implicat până la organizarea şi asigurarea condiţiilor de reuşită ale celebrelor raiduri teroriste ale cunoscuţilor Bassaev, Raduiev şi celorlalţi, adevărate capodopere ale genului, deci până la acţiuni de nivel batalion, companie. In zona Kandaharului, şeful politic al talibanilor, mollahul Omar, continuă să opună rezistenţă coaliţiei internaţionale luptând efectiv cu arma în mână, iar în Irakul ocupat Saddam, cel înlăturat de la putere, nu mai scrie note diplimatice ci, organizează efectiv acţiuni teroriste. Şi în cazul altor conflicte nominalizate a fost penetrată sfera puterii politice adverse şi prin intermediul ei au fost influenţate şi chiar determinate înseşi evoluţiile operaţiilor de pe front.

De pildă, în Azerbaidjan şi Gruzia conducerea politică legitimă a fost înlocuită prin forţă cu lideri politici loiali Moscovei care, ulterior, au acţionat conform indicaţiilor acesteia, influenţând desfăşurarea luptelor potrivit intereselor ruseşti. După înfrângeri militare inexplicabile ale azerilor şi georgienilor, ca urmare a folosirii premeditat necorespunzătoare a propriilor forţe armate angajate în confruntări, treptat conflictele s-au stins. Cele două state, deşi aveau superioritate militară şi în resurse, aproape absolută, au pierdut atât în Nagorno-Karabah cât şi în Abhazia.

Potrivit unor informaţii mass-media lucrurile au stat similar şi în Transnistria. Se pare că marile defecţiuni de ordin militar din tabăra moldovenească au fost orchestrate de persoane loiale Moscovei infiltrate în staff-ul conducerii politice de la Chişinău. La rândul lor, liderii politici ucrainieni nu sunt atât de străini, pe cât vor să pară, de invazia voluntarilor cazaci, prezentată drept o acţiune spontană de masă, necontrolabilă.

16.5 Armatele în cădere liberă

Războiul modern tinde tot mai mult să devină un ansamblu ce articulează într-o proporţie variabilă, potrivit unei finalităţi prestabilite, acţiunile militare cu cele nemilitare. Lupta armată are ponderea sa în cadrul confruntării, dar încep să devină determinante disputele din domeniile politico-diplomatic, informaţional, economico-financiar, tehnico-ştiinţific, cultural-spiritual, ecologic etc. care aduc în prim-plan arme şi modalităţi noi cu aparenţă de neviolenţă şi nonletalitate, dar cu efecte distructive de profunzime, ce până acum nu erau luate în seamă. Acestea afectează întregul (holis), determinând blocaje, disfuncţii, dezorganizare, destructurare, disoluţie, colaps.

Specialiştii occidentali şi americani (Joseph. S. Nye, Eduard N. Luttwar etc.) atenţionau, încă de la începutul anilor ’90, că ameninţarea cu forţa nu mai este mijlocul cel mai fericit, existând altele mai seducătoare – prestigiul cultural, prosperitatea economică, nivelul de viaţă, aderenţa ideologică, comerţul etc. S-a ajuns ca procedeele şi metodele specifice comerţului să înlocuiască pe cele militare; capitalul disponibil se substituie puterii de foc, inovaţia civilă progresului tehnico-militar, statele fiind invadate prin infuzie de capital şi pieţe care înlocuiesc garnizoanele de ocupaţie şi bazele militare.

Se modifică, deci, dimensiunea confruntării în sensul că aceasta devine holotropică[1], plasându-se dincolo de nivelul strategic şi provocând entropie de durată. Dacă în concepţia clasică termenul „câmp de luptă” era suficient pentru definirea spaţiului de confruntare, acum acesta devine necuprinzător. Sfera sa este atât de îngustă încât sunt necesare şi alte concepte noi pe lângă cunoscutele „teatru de acţiuni militare”, „zonă de operaţii”. Devin operaţionale conceptele – „spaţiu holotropic”, „domenii de confruntare”, „medii beligene” etc.

Confruntarea armată apare numai ca un segment în cadrul disputei ce îmbracă forma conflictului generalizat şi îşi pierde caracterul decisiv de altădată. Se produce o modificare de planuri, soarta bătăliei nu o mai hotărăsc armamentele, geniul comandanţilor şi eroismul soldaţilor. Asistăm la o „decădere de rol”, războiul încetează de a mai fi apanajul exclusiv, profesia militarului. Acesta devine un simplu combatant alături de omul de ştiinţă, diplomat, economist, preot, sociolog, ziarist, inginer, informatician etc. Strategul, care altădată era în exclusivitate militar, poate fi civilul cu cea mai înaltă funcţie politică în stat.

Consilierii acestuia se substituie Marelui Stat Major, formând Cartierul General de unde emană decizia supremă. Sunt combinate, într-o regie unică, toate resursele şi posibilităţile pentru pregătirea şi ducerea războiului sau pentru fundamentarea strategiei de ripostă şi contracarare a ameninţărilor sau a agresiunii. Confruntarea militară, ce altădată definea războiul, devine părticică sau poate chiar să lipsească cu desăvârşire în cadrul acestuia. Poate părea paradoxal, dar astăz, deja cele mai dure războaie se duc fără armamente, fără implicarea militarilor. Ne îndreptăm, deci, către războiul fără arme de foc şi fără militari.

16.6 Asumarea strategiei

Se produce o deplasare de responsabilitate la nivelul deciziei supreme. În război nu mai este obligatoriu ca aceasta să mai fie nici măcar politico-militară. Conducătorul suprem nu se mai îmbracă în uniformă (Stalin, Hitler etc.) pentru a se manifesta ca strateg – omul care gestionează la cel mai înalt nivel ştiinţa şi arta războiului. Acesta se războieşte, continuând politica cu alte mijloace, nu în mod obligatoriu militare, pentru realizarea scopului.

Întorcându-ne, volens nolens, la Clausewitz trebuie să constatăm că se produce o ridicare de nivel a viziunii acestuia despre strategie şi tactică. În concepţia sa, tactica era teoria folosirii forţelor armate în luptă (bătălie), iar strategia – teoria folosirii luptelor (bătăliilor) pentru realizarea scopului războiului[2]. Acum strategia devine ştiinţa şi arta coordonării sinergetice în spaţiul holotropic al confruntărilor ce angajează toate domeniile socialului, iar tactica – coordonare, în cadrul unei bătălii unitare, a operaţiilor din mediile beligene, ceea ce aparţinea în războiul clasic strategiei.

Confruntarea militară, care era esenţa războiului acoperindu-l integral ca sferă şi conţinut, de această dată capătă numai dimensiunea unei bătălii de importanţă variabilă alături de cea informaţională, ideologică, diplomatică, juridică, economică, psihologică, pentru imagine, etc. Potrivit noului cadru rezultă, deci, că militarul nu mai elaborează strategia de ansmblu a războiului, el tinzând să opereze aproximativ la nivelul tacticii, dar răspunderea pentru evoluţia de ansamblu a confruntării (eşecul ei) continuă să fie însă transferată, în virtutea obişnuinţei, de cele mai multe ori pe seama sa.

Strategia încetează de a mai fi artă a repartiţiei şi folosirii mijloacelor militare pentru înfăptuirea scopurilor politicii ca pe vremea lui Liddell Hart[3]. Mai apropiată de realitatea prezentă şi mai ales viitoare pare să fie concepţia generalului Beaufre, care vede în strategie „artă a dialecticii voinţelor”; viziunea sa rămânând totuşi reducţionistă prin insistenţa exclusiv asupra întrebuinţării forţei pentru a rezolva conflictul[4].

Având în vedere tendinţa de mondializare a raporturilor internaţionale, spaţiul holotropic tinde să depăşească aria unui singur stat, el acoperind zone sau regiuni geografice şi de interes (ex. Orientul Apropiat, Europa Centrală şi de Răsărit, spaţiul ex-sovietic, aria caucaziană, lumea islamică etc). Se produce, deci, o extensie şi pe orizontală a strategiei, lucru remarcat de către o serie de cercetători încă din perioada declanşării războiului rece.

Aceasta începe să depăşească limita intereselor particulare ale unei ţări – Europa Occidentală a simţit nevoia unei strategii comune de piaţă şi de securitate; la fel „tigrii asiatici” din zona Pacificului; ţările Trilateralei (Grupul de la Vişegrad) şi-au coordonat judicios acţiunile în cadrul unei strategii de integrare europeană, până la urmă încununate de succes.

Concluzionând, se poate spune că expansiunea pe verticală şi pe orizontală a strategiei militare influenţează şi produce mutaţii radicale asupra deciziei cel puţin sub două aspecte fundamentale. În primul rând, aceasta nu se mai adresează exclusiv domeniului militar şi nu mai are rol determinant în desfăşurarea operaţiilor pe front ,ci îşi extinde sfera şi asupra altor domenii care devin beligene. În al doilea rând, succesul ei depinde de gradul în care este corelată şi sincronizată cu acţiunile şi manifestările din celelalte spaţii de confruntare ale războiului, ori este integrată şi compatibilizată cu aliaţii (cazul forţelor multinaţionale).

έn viitor liderul militar inapt să asambleze într-un scenariu complex şi flexibil elemente clasice şi neconvenţionale, să-şi adapteze comportamentul opţional evoluţiilor din celelalte sfere ale socialului şi să şi-l articuleze, acordeze demersurilor partenerilor (aliaţilor) se descalifică din punct de vedere decizional. Comunicarea devine o problemă majoră în cadrul deciziei militare. Celebra dispută pentru întâietate dintre cancelarie (conducerea politică) şi cabinet (conducerea militară) evoluează în favoarea primeia, militarul fiind obligat din ce în ce mai mult să joace rolul simplului pion pe tabla de şah a confruntării. Politicianul îşi va asuma progresiv atributele şi achiziţiile de ordin metodico-strategic ale conducătorului militar.

16.7 Pulverizarea paradigmelor

În cadrul războiului modern operaţiile nu mai sunt concepute şi desfăşurate potrivit unor modele, tipare, reguli consacrate şi impuse în virtutea unei experienţe anterioare. Ele îmbracă forma unor scenarii, strategii minuţios elaborate în raport de fiecare situaţie în parte, reprezentând veritabile momente de creaţie, inovaţie. Asistăm, deci, la un veritabil moment de „cultură războinică” subsumat relaţiei dihotomice, tradiţie-inovaţie.

Puţine dintre elementele, modalităţile şi procedurile experienţei trecute mai sunt păstrate. Se produce o pulverizare a paradigmelor. Noul concept de planificare strategică şi operaţională oferă suficientă libertate în conceperea acţiunilor, şanse mari de reuşită având acele variante care integrează cât mai eficient şi neaşteptat (surprinzător) într-un spaţiu optim şi la momentul cel mai potrivit vulnerabilitatea adversarului, cu mijloacele şi resursele la dispoziţie. Noutatea şi ineditul scenariului tactic şi operativ, bazat pe asincronicitate şi asimetrie, capătă valoarea unui adevărat supliment de putere.

Acest lucru impune să se apeleze cât mai puţin la tradiţie, la acei algoritmi acceptaţi experimental şi să se adopte soluţii noi (originale) specifice situaţiei şi momentului. Inteligenţa şi capacitatea imaginativă a decidentului militar devin esenţiale în desfăşurarea confruntării. Rutina acţionează tot mai mult ca un adevărat balast, inspiraţia şi fantezia creatoare impunându-se în prim-plan.

Fundamentarea şi alegerea devin din ce în ce mai mult artă, dar dificultatea constă în faptul că, dacă în actul de creaţie artistul poate să se joace cu materialul sensibil în care lucrează, creaţia liderului militar, angajând vieţi umane, rămâne supusă unor restricţii şi constrângeri în primul rând morale, dar şi juridice. Aici apare înainte de toate o problemă de responsabilitate personală. Chiar dacă nivelul de performanţă, soarta bătăliei pot fi determinate de gradul de ingeniozitate şi creativitate ale comandanţilor, arta militară păstrează suficientă opacitate în faţa fanteziei şi improvizaţiei. Deşi variantele cele mai îndrăzneţe au cei mai înalţi sorţi de reuşită, prin caracterul lor surprinzător, este totuşi dificil pentru militarul care optează să se îndepărteze prea mult de tradiţie, să iasă din scheme fără ca acest lucru să devină periculos, în primul rând, pentru sine.

El este tentat să-şi surclaseze adversarul în plan imaginativ dar, totodată, se teme de riscurile la care se expune în caz de eşec datorită ieşirii din normativitate (depăşirea limitelor regulamentare).

Celălalt aspect de dificultate decizională derivă din lipsa reperelor la care să se raporteze cel care hotărăşte. Orice decizie se bazează pe o prezumţie legată de fizionomia şi comportamentul adversarului. Cât timp acesta se manifestă apropiat modelelor clasice cunoscute, deci se plasează la graniţa tradiţionalului, intenţiile şi acţiunile sale rămân prognozabile, pot fi intuite în măsură mai mult sau mai puţin satisfăcătoare. Cu cât însă scenariul său este mai inedit, mai îndepărtat de tiparele consacrate, cu cât iese mai mult în afara obişnuitului, fiind mai surprinzător, cu atât devine mai greu de ghicit.

De aceea, insuficienta cunoaştere, interpretare şi evaluare a inamicului devin principale surse de erori în propria decizie, ce o pot face inoportună şi inadecvată situaţiei reale. Deci una dintre influenţele perturbatorii majore ale câmpului de luptă modern ar consta în dificultatea, tot mai accentuată (chiar neputinţa), în pofida achiziţiilor tehnice şi metodologice, de a-ţi racorda, adecva opţiunea la manifestarea adversarului. Noutatea, excesul de originalitate creativă încorporate în decizia militară îi pot conferi acesteia superioritate decisivă, dar există totuşi o limită, în primul rând umană şi apoi tehnică, în a te juca, a face experimente cu vieţile oamenilor.

Suntem nevoiţi totuşi să constatăm că în confruntările cele mai recente actul decizional major devine din ce în ce mai mult un veritabil experiment. A nu avea curajul să îţi asumi riscul unui asemenea tip de decizie înseamnă a renunţa la singurul instrument posibil de contracarare a potenţialului avans al competitorului, ceea ce echivalează cu resemnarea şi acceptarea premeditată a unui „decalaj decizional” şi implicit poate a te autocondamna la înfrângere.

16.8 Povara umanului

În pofida performanţelor tehnice şi a gradului de distrugere la care au ajuns armamentele moderne, confruntările armate tind să devină mai puţin sângeroase. Dacă în ultimele două conflagraţii militare imensele cifre de morţi şi răniţi, ce se anunţau zilnic de pe front, reprezentau ceva obişnuit, astăzi opinia publică manifestă o mare sensibilitate la numărul victimelor. Conflictele cele mai recente, prin cota relativ redusă a pierderilor umane, au indus o anumită aşteptare care impune cutuma ca numărul acceptabil al victimelor să fie limitat la strictul necesar. Câteva sicrie cu ostaşi căzuţi la datorie, pe care altădată opinia publică aproape că nu le lua în seamă, pot provoca reacţii şi impact în rândul populaţiei aproape cât un dezastru militar. De aceea, nivelul de angajare şi gradul de expunere a oamenilor au devenit o gravă problemă pentru cel care decide. Variante valide, temeinic fundamentate, ce garantează performanţa asigurând succesul, devin inacceptabile datorită consumului ridicat de vieţi umane

. Decidentul se confruntă cu o nouă vulnerabilitate, aflându-se mereu în faţa unui potenţial conflict intern cu sine. Sentimentul datoriei şi ispita succesului sigur intră în opoziţie cu problemele de conştiinţă şi grija pentru imaginea proprie şi reacţia publică. Fiecare comandant începe să fie tot mai mult presat, atunci când decide, de o fatidică întrebare pe care şi-o pune aproape înainte de orice: „Ce va zice lumea?”

Nu există nicăieri, cel puţin din câte cunoaştem, nici o normă care să dimensioneze nivelul pierderilor umane acceptabile în raport cu obiectivul (misiunea). De aceea, una din marile dificultăţi opţionale este legată de evaluarea corectă şi armonizarea acestui raport. În momentul deciziei, indiferent de nivelul ierarhic, comandantul era suveran. Astăzi el însă nu mai are nici o garanţie că misiunea îndeplinită sau chiar victoria răsunătoare sunt suficient de acoperitoare pentru decizia luată, că nimeni nu-l va întreba şi judeca pentru sacrificiile umane făcute. Pot apărea serioase reproşuri legate chiar şi de pierderile provocate inamicului într-o situaţie dată.

Mentalitatea publică contemporană şi dreptul internaţional umanitar induc şi aici serioase restricţii de ordin decizional ce se convertesc în ezitări, de fiecare dată, atunci când alegi. Este uşor de imaginat care ar fi reacţia faţă de decizia unui comandant de a folosi mijloace, arme şi procedee interzise chiar într-o situaţie extremă, disperată pentru sine şi subordonaţi. Principiul de drept, al legitimei apărări, nu funcţionează şi nu poate fi invocat pentru a justifica un anumit nivel al victimelor produse din necesitatea de a te salva sau a-ţi apropia victoria. Provocarea unor masacre în rândul inamicului sau a populaţiei adverse civile, indiferent de situaţia de necesitate în care ai fost pus, induce întotdeauna ostilitate din partea oricărui judecător.

Ori este foarte dificil să reglezi riposta pe timpul confruntării armate efective la strictul necesar de pierderi umane din necunoaşterea adversarului, din imposibilitatea controlului absolut asupra subordonaţilor şi chiar din incapacitatea autocontrolului propriilor reacţii de răspuns în faţa ispitei de răzbunare. De pildă, legat de conflictul din Iugoslavia, celor care s-au aflat în afara lui le vine uşor să acuze şi să judece, în virtutea unor generoase principii umanitare, pe unii militari, angajaţi efectiv în crâncena confruntare pe viaţă şi pe moarte, pentru atrocităţi şi chiar crime de război.

Dar, când eşti implicat într-un veritabil măcel în care nimic nu mai este sigur, ţi-ai expus propria viaţă şi însăşi fiinţa umană este redusă la dimensiunea biologică, când raţionalul încetează şi totul este guvernat de instinctual, din punct de vedere uman, devine practic imposibil de evaluat strictul necesar de pierderi în raport de obiectivul planificat. Această imposibilitate emană şi din neputinţa de a te mai desprinde intelectual şi chiar fizic din încleştarea oarbă în care eşti cuprins şi care tinde să te copleşească. Ce faci când inamicul rezistă şi ripostează până la ultimul cartuş şi ultimul om, iar tu nu ai de ales trebuind să-ţi îndeplineşti cu orice preţ misiunea? Apoi, cine mai poate stabili cu imparţialitate cum au stat cu adevărat lucrurile într-o situaţie atât de complicată unde cantitatea păleşte în faţa trăirilor psihologice?

16.9 În loc de tancuri…

Chiar dacă lupta armată propriu-zisă, raportată la amploarea războiului, începe să aibă mai mult semnificaţie şi valoare operativ-tactică şi tactică, acest lucru nu duce la simplificarea actului decizional al liderului militar aşa cum s-ar putea crede. Decizia militară îşi diminuează ponderea în balanţa deciziei generale a războiului în sensul că poate să nu mai fie hotărâtoare pentru evoluţia conflictului.

Politicienii încep să aibă, tot mai mult, nevoie de sângele militarilor şi mai puţin de performanţa în plan acţional materializată în succese militare pe câmpul de luptă. Duritatea confruntării armate este, din ce în ce mai des, utilizată ca mijloc de manipulare a opiniei publice în vederea transformării ei în factor de presiune pentru înfrângerea voinţei adversarului şi determinarea lui să accepte condiţiile cerute. Situaţia nu este absolut nouă, cunoscut fiind că şi în trecut sângele militarilor a garantat acumularea de capital politic. Acesta a permis deseori, în cadrul tratativelor politice postbelice, convertirea înfrângerilor militare pe câmpul de luptă în succese şi chiar victorii la masa negocierii păcii. Bătălia, confruntarea armată propriu-zisă se complică, noile arme lărgind sfera tacticii cu mult dincolo de limitele sale consacrate

O operaţie aero-terestră, supravegheată şi dirijată din cosmos, capătă valenţe strategice. Desfăşurarea simultană a luptelor în mediul aero-cosmic, terestru şi naval, creşterea densităţii confruntării pe unitatea de timp şi spaţiu, amplificarea şi cumularea efectelor distructive dincolo de ceea ce altă dată reprezenta linia frontului, adică practic în orice punct al spaţiului de confruntare, fluiditatea acţiunilor, ritmurile substanţial accelerate ridică probleme deosebit de complexe procesului de proiectare, planificare şi elaborare a scenariilor de confruntare, dar mai ales creează dificultăţi ce devin de-a dreptul insurmontabile în selectarea şi alegerea variantei optime. Raportul de forţe, cândva decisiv în decizia militară, începe să-şi diminueze semnificaţia, fiind eclipsat de alţi factori de ordin calitativ cum sunt adâncimea loviturilor, manevra şi sincronizarea operaţiilor şi acţiunilor, flexibilitatea în concepţie, rapiditatea şi viteza de aplicare şi corectare a ei, acoperirea logistică, menţinerea iniţiativei etc.

Dacă în trecut, pe timpul confruntării, decisivă în asigurarea superiorităţii era cantitatea de forţe şi mijloace, acum esenţială devine conducerea. Folosirea combinată în manieră sinergică (în comun, simultan, sens unic etc.) a resurselor, cumularea efectelor armelor, schimbarea oportună a obiectivelor în raport de fluctuaţia câmpului de luptă, mobilizarea şi concentrarea rapidă şi surprinzătoare a potenţialului conform acestora conservă cea mai substanţială rezervă de putere.

Deci, dacă decizia militară de tip clasic se raporta întotdeauna la o experienţă trecută şi se fundamenta pe câţiva invarianţi relativi – un inamic aproximativ cunoscut, o cantitate de mijloace şi forţe la dispoziţie, misiune precisă în cadrul concepţiei generale, un segment de responsabilitate definit în dispozitivul operativ etc.- în războiul modern ea nu dispune decât de un reper sigur – variabilitatea, certitudinea că nimic nu este sigur, că totul este fluid, schimbător, în continuă modificare. Esenţială devine capacitatea de a anticipa evoluţiile prin construirea permanentă de variante de reacţie şi de a o alege şi aplica oportun pe cea mai potrivită.

Decisiv în momentul critic al confruntării nu mai este eşalonul doi şi rezerva de forţe pe care comandantul şi-o asigură, ci portofoliul de variante de acţiune. Golurile, spărturile, pierderile în dispozitivul operativ nu se mai acoperă, în primul, rând prin aducerea de întăriri, forţe proaspete din adâncime, ci prin restructurarea oportună a dispozitivului şi regândirea rapidă a variantei de răspuns adecvate situaţiei şi momentului. În procesul decizional nu mai există pauze, răgazuri pentru fiecare variantă înainte de a o aplica, impunându-se în mod necesar să fie deja pregătit setul de corecţie.

Elemente ale acestei mutaţii de fond în plan decizional au devenit vizibile încă din războaiele arabo-israeliene (1967, 1973), pe timpul conflictului din Insulele Falkland (Malvine – 1982), invaziilor israeliene în Liban (Valea Becka, „Pace pentru Galileea”etc.). Sovieticii au pierdut în Afganistan, cu toată superioritatea tehnică şi numerică, şi datorită faptului că au gândit şi purtat în manieră clasică un război ce nu mai era clasic. În schimb aliaţii (Forţele multinaţionale), gândind modern operaţia „Furtună în deşert”, i-au adus practic pe irakienii, care operau în parametrii clasici, în situaţia de a nu-şi mai putea utiliza forţele, deşi acestea erau competitive numeric.

Dacă este să rămânem puţin la primul război din Golf trebuie spus că acesta a fost poate unicul război cu adevărat multidimensional: politic – bătălia pentru un front arab comun antiisraelian opusă celei pentru o strategie concertată a comunităţii internaţionale; economic – preluarea resurselor petroliere ale Kuweitului şi respectiv blocarea celor irakiene; tehnologic – confruntarea armamentelor de ultimă generaţie cu cele aparţinând ultimului război mondial; religios – războiul sfânt al adepţilor lui Allah împotriva „necredincioşilor”; ecologic -incendierea câmpurilor petrolifere şi poluarea mării; psihologic – influenţarea opiniei populaţiei civile proprii şi adverse; imagologic – obţinerea simpatiei internaţionale etc. şi numai în ultimă instanţă militar. Caracterul decisiv al luptei armate s-a datorat faptului că în acest plan Irakul putea riposta cel mai eficient, punându-se problema anihilării rapide a acestui potenţial. Poate părea paradoxal pentru toată lumea, care a fost cu ochii pe militari, dar victoriile decisive, aliaţii le-au realizat pe celelalte planuri. Deşi s-a făcut atâta tam-tam despre victoria militară a forţei multinaţionale, totuşi aici nu s-au obţinut succese zdrobitoare.

Confruntarea militară nu a dus la nimicirea armatei considerate învinse şi la demilitarizarea totală a Irakului. În schimb bătăliile pentru aliaţi, imagine şi în cadrul „războiului sfânt” s-au încheiat catastrofal pentru irakieni. Saddam Hussein a rămas cu armata încă valida de război, dar fără prieteni puternici, relaţii economice şi fără dreptul de a-şi valorifica principala resursă – petrolul. Această realitate atestă că în cadrul concepţiei aliaţilor războiul, de la început, a fost gândit multidimensional, obiectivele militare având numai valoare punctiformă – retragerea irakienilor din Kuweitul ocupat, blocarea utilizării armatei în special împotriva Israelului, lichidarea armelor de nimicire în masă şi a celor strategice ale adversarului. Scopul politic al învingătorilor a fost, în fapt, realizat, dacă se poate vorbi de acest lucru, în celelalte planuri. Irakul a rămas putere militară în zonă dar, prin izolare internaţională şi în cadrul lumii arabe, a fost lichidat ca putere politică locală.”

Cele mai bune seriale, de urmarit pe Netflix

Netflix este un serviciu online, care le permite abonaților să vizioneze seriale, filme și documentare pe diferite dispozitive conectate la internet (Laptop, TV, Smartphone, Tabletă). Abonamentul Netflix este lunar și poate fi întrerupt oricând de către client.? Am selectat pentru tine o listă cu cele mai bune seriale originale, care merita sa iti petreci timpul in fata televizorului.

    1. 1 La Casa de Papel-jaful în stil spaniol a fost gândit de un personaj cu un trecut obscur, numit în film “El Profesor” care reușește să strângă lângă el opt tâlhari,,ce nu par să aibă nimic în comun decât infracțiunile comise.
  1. 2 Black Mirror– este o serie de antologie care atinge neliniștea noastră colectivă cu lumea modernă, cu fiecare episod de sine stătător, o poveste unica și plină de suspans, care explorează teme ale tehno-paranoiei contemporane.
  2. 3 Narcos-este un serial despre Pablo Escobar, un gangster din viața reală care i-a depășit chiar și pe cei mai scăpători de ficțiune. Spectacolul a creat un thriller convingător în jurul vieții sale uimitoare și al morții.
  3. 4 Ozark-Un consilier financiar mult mai serios, Marty Byrde, se muta cu întreaga familie dintr-o suburbie din Chicago în munții Ozark din Missouri. El se implica intr-o schemă de spălare a banilor pentru cartelurile mexicane. Atmosfera, plină de suspans, vinovăție și traficantii de droguri care ii creează probleme.
  4. Cele mai bune seriale, de urmarit pe Netflix
  5. 5 The Crown-urmareste povestea , Regina Elisabeta a II-a ca proaspăt căsătorită, în vârstă de 25 de ani, care se confruntă cu perspectiva descurajantă de a conduce cea mai faimoasă monarhie din lume.Şaptezeci şi trei de milioane de telespectatori au urmărit cel puţin un sezon , anunţa în ianuarie Ted Sarandos, director de conţinut la Netflix.
  6. 6 Stranger Things– Un băiețel dispare într-o dimensiune paralelă,in timp ce prietenii, familia și poliția locală caută răspunsuri. Ei sunt atrași într-un mister extraordinar care implică experimente guvernamentale de top-secret, forțe supranaturale terifiante .
  7. 7 The OA– povestea se învârte în jurul Prairie Jhonson, o fată adoptată care a dispărut brusc. Și după decalajul de șapte ani, se întoarce, afirmând că este o OA care este un Înger Original. Prairie decât decide să ajute foarte alte persoane care au nevoie de ea. Acești oameni sunt blocați în altă dimensiune și nu sunt în stare să se întoarcă acasă așa cum a fost ea.
  8. 8 House of Cards -Interpretează povestea unui cuplu fără scrupule, determinați să ajungă cât mai sus pe scara puterii politice americane. Nu se dau la o parte atunci când e nevoie să joace murdar, să manipuleze și chiar să ucidă.
  9. 9 The Walking Dead-Serialul prezinta conflictele in care sunt angrenate persoanele conduse de fostul politist Rick Grimes si alte grupuri de oameni neinfectati,dar brutali si salbatici,cu consecinte,adeseori,mai sangeroase,care conduc,in mod inutil,la pierderi de vieti omenesti.The Walking Dead ne ofera o astfel de perspectiva sumbra dar si incercarea unui grup de oameni de a supravietui unei astfel de pandemii.
  10. 10 Orange Is The New Black-Personajul principal, Piper Chapman, din cauza greșelilor din tinerețe, ajunge în închisoare, unde trebuie să petreacă 15 luni. Acum va trebui să supraviețuiască în noul mediu.

Cele mai bune seriale, de urmarit pe Netflix

Conform site-ului oficial, Netflix pune la dispoziție un portofoliu uriaș de producții, de la seriale și filme, până la show-uri de stand-up comedy și documentare.

Cum arata o bucatarie complet utilata?

Bucataria este inima caminului tau.Este locul unde familia se reuneste si ia masa.In bucatarie se gateste,se socializeaza,si te relaxezi.Cum arata o bucatarie complet utilata?

O bucatarie trebuie sa contina unele piese de baza chear daca stilul este modern ,rustic sau vintage.Desigur trebuie sa existe o armonie intre toate piesele fie ca este vorba de mobilier de electrocasnice sau elemente decorative.

O mancare gustoasa depinde de vasul in care a fost preparat.Bucuraţi-vă de lux şi eleganţă atunci când gătiţi folosind setul de oale exclusiviste Granite, cu suprafaţă din marmură. Suprafaţa non-aderentă din marmură vă face muncă mai uşoară şi este ideală pentru uzul de zi cu zi. Cu acest set de oale veţi pregăti aproape fără efort toate tipurile de carne, peşte, legume şi ciorbe – într-un cuvânt, orice doreşte familia dvs.

Mulţumită suprafeţei non-aderente veţi putea găti cu foarte puţină grăsime, fără ca mâncarea preparată să se prindă. În plus, mâncare îşi va păstra vitaminele şi un gust excelent. Suprafaţa de marmură în 3 straturi este foarte rezistentă la deteriorări. Aluminiul turnat lucrează perfect cu căldura, asigurând o fierbere şi o prăjire uniformă, fără pierderi mari de energie.

Vasele Granite au un aspect elegant minunat, în nuanţe de maro, care va da un aer nou bucătăriei dvs. Chiar dacă la prima vedere vasele par masive, sunt uşoare şi foarte uşor de manipulat datorită mânerelor cu forme specială, izolate termic.

Adepti mancatului sanatos fara prajeli si fara grasimi vor alege un aparat de gatit pe aburi.Aparatul nu trebuie supravegheat pt ca se opreste atunci cand se termina apa.Bolurile sale pot fi depozitate invers pe baza aparatului, astfel incat aparatul este practic si usor de depozitat in orice bucatarie.De ce este usor de folosit pentru ca are functia. Functia AQUATIMER: o functie inteligenta care controleaza nivelul apei pentru a nu irosi niciun pic de apa. Fiecare tip de ingredient necesita o cantitate specifica de apa, astfel incat veti utiliza intotdeauna cantitatea corespunzatoare. Gasesti aici

Pentru aranjarea mesei ai nevoie de farfurii .Simplitatea poate fi senm de eleganta. Un set in doua culori ofera o perceptie deosebita a mesei aranjate cu bun gust. Sunt preferate farfuriile care pot fi folosite si in cuptorul cu microunde.

Mobila de bucatarie ar trebui se iti ofere spatiu suficient de depozitare,un blat generos de lucru si functional pentru necesitatile familiei tale. Gasesti AICI

De nelipsit din orice bucatarie este cutitul. Experienta gatitului este imbunatatita cu un cutit sau un set de cutite de calitate.Setul de 5 cuțite de bucătărie într-un design luxos, este un ajutor de neînlocuit al fiecărei gospodine și un accesoriu elegant în bucătărie. Mânerul cu decor de lemn se potrivește perfect în mână. Tăierea este ușoară, exactă. Material: oțel inoxidabil. O idee perfectă de cadou datorită ambalajului de cadou.

Daca esti o bucatareasa experimentata sau doar la inceput ai nevoie de un cantar de bucatarie.Cântarul digital de bucătărie este un ajutor practic pentru fiecare gospodină atunci când gătește sau face prăjituri.

Pentru a te simti confortabil ai nevoie de un sort. Setul Aromatica cu imprimeul original de frunze verzi de cânepă, va contribui cu confortul maxim la prepararea mâncării.

Setulconține 3 buc .prosoape de bucătărie, mănușa Aromatica și un șorțcu buzunar mare, care este foarte practic. Mănușa este dotată cu magnet și o gaică pentru agățat, veți găsi cu siguranță un loc în bucătărie pentru ea.

Micile detalii pot schimba aspectul bucatariei tale ,chear fara a face modificari majore cum ar fi sa schimbi mobilierul.Este suficient sa schimbi perdelele si sa le asortezi cu fata de masa sau cu suporturile pentru farfurii.

Cand este vorba de elecrocasnice in bucatarie pe primul loc se afla utilitatea.Alte criterii la fel de importante in alegerea electrocasnicelor este durabilitatea si consumul de energie.

O dimineata buna incepe cu ceva energizant,cafea sau suc natural de fructe,iar copiii cu un mic dejun sanatos. Toata lumea stie ca blenderul taie, marunteste, mixeaza, amesteca, macina, face piureuri si sosuri, si este foarte usor de folosit. Motorul impreuna cu sistemul de lame creeaza un efect de ciclon care va transforma alimentele obisnuite in bauturi nutritive si pline de energie.Gasesti

Clasicul aparat de cafea este o piesa importanta pentru cine isi doreste o cafea fierbinte ,proaspata in fiecare dimineata.

Aparate de genul 2 in unul sunt tot mai cautate .Logica este simpla .De ce sa iti aglomerezi bucataria cu mai multe aparate cand unul ocupa mai putin spatiu.Un astfel de aparat este sandwich maker si grill. Va va fi util sa preparati cu usurinta un mic dejun excelent sau preparati rapid un sandwich gustos.De asemenea puteți incalzi sau praji o varietate de delicatese. Datorită dimensiunilor sale compacte, nu veți avea probleme cu depozitarea acestuia deoarece se poate pastra si in poziție verticală. Designul in culoare alba face ca sandwich maker să fie un aparat modern astfel încât să îl puteți lăsa expus în bucătărie.

Daca vrei cartofi pai perfect prajiti stii ca o friteuza este de un real ajutor.Consum mic de energie,gustul inconfundabil de cartofi pai deliciosi si timpul redus sunt atuuri care nu sunt deloc de neglijat cand esti o mama dinamica. Capacul este echipat cu un filtru metalic permanent, care poate fi folosit in timpul gatirii.
Cand mancarea este gata, se poate curata foarte usor: cosul si manerele pot fi folosite in conditii de siguranta in masina de spalat vase, in timp ce dimensiunile reduse o vor face foarte usor de depozitat.

Gama de electrocasnice mici de bucatarie nu ar fi completa fara un mixer vertical.Un aparat de mici dimensiuni dar foarte folositor in o bucatarie pentru o femeie care gateste zilnic. Ofera rezultate ideale pentru supe, piureuri si shake-uri. Prepararea alimentelor sanatoase nu a mai fost niciodata atat de usoara!

La echiparea unei bucatarii se pune intrebarea ce este mai fiabil un aragaz clasic pe gaz sau butelie sau varianta moderna si mult mai avantajoasa de plita electrica.Plita electrica este un aragaz pe inducţie, cu două zone cu control independent, este echipat cu o plită de inducţie din ceramică, care este rece la atingere chiar şi în timpul gătitului. Prin inducţie, căldura se creează direct în vasul de gătit. Astfel, în timpul gătitului se economiseşte 60% din timp şi 50% din electricitate. Pierderile termice sunt minime – eficienţă de peste 90%.Suprafaţă specială din sticlă ceramică pentru o întreţinere uşoară şi igienică.

Un aparat deloc de neglijat este hota. Cu ajutorul ei iti vei tine casa curata fara mirosul specific de mancare gatita si previne aparitia mucegaiului.Modele variate se armonizeaza in orice stil de bucararie.

De ce ai nevoie de un cuptor cu microunde ?Cuptorul cu microunde micsoreaza timpul de dezghetare ,de incalzire sau chear gatire fata de gatitul in mod traditional.Cuptorul cu programe prestabilite iti ofera siguranta gatirii fara surprize neplacute a unor preparate de baza.
În spatele panoului atragator există numeroase funcționaliti și o gamă întreagă de posibilitati de gatire. Prin controlul digital, puteți seta cu ușurință programul dorit, timpul de încălzire și intensitatea acestuia. Functiile principale sunt prepararea la gratar, decongelarea si prepararea la microunde.

Femeia moderna ,antrenata in diferite activitati are nevoie de ajutorul oferit de masina de spalat vase. Masina de spalat vase nu este un lux ci un aparat util si necesar care salveaza timp ,bani si apa .

Dintre elecrocasnicele intalnite in bucatarie nelipsit este frigiderul sau o combina frigorifica.Beneficiile unui frigider sunt bine cunoscute iar daca se alege un model cu consum redus de energie alegerea este pe atat mai multumitoare.Majoritatea au intre 3 si 5 ani garantie,iar unele se pot returna cu banii pe loc in 45 de zile.

Prea mici în fața tornadei

Elepţii, moldovenii sunt mai sentimentali… Porumbescu, Enescu, Eminescu, Luchian… Noi sântem, dracu, mai zăltaţi, mai explozivi. Nu întâmplător ne zic ardelenii, în special ungurii, sudişti, regăţeni. Suntem mai năvalnici, mai intempestivi… Ai mare dreptate: sântem voinţa neamului! De la noi a pornit elanul din care s-a născut România Mare. Mihai Viteazul numai în sud putea să apară. Numai nişte nebuni puteau să treacă Carpaţii şi să facă ce au făcut la Alba Iulia…

– Dumneavoastră, în schimb, buzoienii reprezentaţi un tip mai aparte de oameni. Mai echilibraţi… Sunteţi la confluenţă… la Întorsură.

– Şmechere… Nu e nevoie să mă perii!

– Nu, pe bune… Dar nu ştiu dacă la altceva v-aţi gândit. De pildă, de ce e capitala la Bucureşti?

– Ei, na, pentru că de-aici răsare soarele! Pentru că de-aici s-au făcut toate Unirile! Dacă noi, muntenii, nu-l alegeam pe Cuza, adio Unire!

– E adevărat, dar mai este ceva la care poate nu v-aţi gândit: fără să ne umflăm în pene, sântem singurii care ne-am păstrat, hai să zicem, legitimitatea politică. Ia gândiţi-vă: din ce le-a lăsat Ştefan, moldovenii au pierdut mai mult de jumătate. Cine ştie când vom mai recupera Basarabia şi Bucovina. E drept că au şi ei o palidă satisfacţie: Kremlinul este păzit de divizia „Dimitrie Cantemir”. Ştiaţi?

– Pe bune? Habar n-aveam…

– Ardelenii, la rândul lor, au pierdut Maramureşul istoric și jumătate din Banat.

– Vezi mă cum e și politica asta… Cât i-au datorat austriecii lu’ Maniu, îi păpa Bella Kun… Iar dictatul s-a semnat la ei.

– Mda… Singurii care şi-au păstrat tot ce au avut şi au mai adus ceva la trupul ţării, e vorba de Dobrogea, sântem noi, muntenii. Deci…

– Ai mare dreptate, bă! Nu-mi trecea prin cap. Să bem atunci pentru asta! Ce chestie… Uite, bă, chiar nu mă gândisem! Ştiam eu că eşti deştept, da’ asta mi-a plăcut, cu asta m-ai făcut zob. Mă surprinzi, de fiecare dată, cu ceva, tipule! De-aia te ţine în braţe tovarăşu’ general Ilie. Eşti tânăr, şcolit… înfipt bine, la vârful armatei. Îţi vine curând şi ţie rândul! Ştii cum e cu rezerva de cadre… Numai că, dracu’ ştie, dacă o să mai ai peste ce să ajungi ministru.

– Hopa, căzurăm în canțarola cu melancolie! Dacă aş fi nepoliticos, v-aş ruga să fiţi mai explicit.

– Cum, mă, vrei să spui că nu te-a instruit, tovarăşu Ilie, la plecare, cu ce o să faci aici?

– Ba da, mi-a explicat cât de grozavi sunt istoricii şi cât de… inutili sunt filozofii!

– Ha, ha,haaa… una dintre celebrele confruntări! Şi… l-ai pus cu botul pe labe, că doar tu eşti… stai cum spuneai? Da, da… slujbaş în serviciul înţelepciunii!

– Atât mi-ar fi trebuit! Deşi, să ştiţi, că nu e ranchiunos. Mi-am luat inima-n dinţi şi i-am zis, în schimb, că, dacă eu eram generalul, îl trimiteam să înveţe filozofie!

– Bravo bă!… Încep să te recunosc amice! Da’ nu uita că el va rămâne drept părinte al istoriei militare a poporului român.

– Dacă îl lasă Pericle!

– Aha, cred că pricep unde baţi!

– La poarta Destinului! Dar cred că voi sta, aşteptând ca prostul, să mi se deschidă. La fel ca personajul ăla al lui Kafka…

– Hmm! Şi în timpul ăsta dumnealui termină de scris cronica, după chipul, asemănarea şi la ordinul lui…

– Pericle, bineînţeles! Da… numai să mai apuce. Dacă află tovarăşa cât de mult o iubeşte…

– Ei, nu mai spune… Ăştia chiar nu se înghit deloc! Mai ştiam şi eu câte ceva. Din cauza lui Stănculescu? Ăsta îi dă, când vrea el, cu tifla şi ministrului…

– Nu cred, personajul e totuşi o biată slugă… Mai degrabă, mici ciondăneli, ca între cumnaţi. La mesele festive, cumnăţica o aşează lângă ea pe madam Găinuşe…

– Aha, m-am prins! Şi firesc, soţul, subordonatul frăţiorului preşedintelui, şade aproape în capul mesei.

– Exact! În acest timp dumnealui, domnul general, ditamai omul prin care partidul conduce Armata, îşi caută un loc, împreună cu consoarta, pe undeva pe la vreun colţișor de masă.

– Ce să faci, aşa e când cumnăţelele nu se suferă. Şi… pe bune: când ai fost trimis aici, tovarăşul general Ilie nu a discutat nimic cu tine?

– Nici nu era în ţară.

– Atunci mai gustă un pic, o să ai nevoie… Hai să-ţi zic eu câte ceva! Inspecţia asta nu e una din aia clasică, obişnuită. Ezit un pic, pentru că nu ştiu cât de mult ai tu acces la informaţie.

– Cred că mai mult decât mi-aş fi dorit. În ultima “dezbatere” în doi, cu vreo lună înainte de Congres, am încercat să descifrăm viitorul socialismului. Nu am căzut de acord asupra unui singur lucru. Dacă Gorbaciov o să-i pună sau nu gornişti când va fi îngropat!

– Dacă ar fi după Gorbaciov… Eşti nebun! Chiar în termenii ăştia discutaţi?

– Dincolo de morga oficială, să ştiţi că e un tip surprinzător de deschis. De pildă: i-am povestit vreo două ore despre convergenţa sistemelor. El o ţinea una şi bună cu eurocomunismul şi modelul chinez ca variante la formula clasică.

– Şi… Ai răspuns: „Să trăiţi am înţeles!”

– Ba deloc! Mi-am dat seama că mă provoca. Îi plăcea ce scotea de la mine. Se pare că, la un moment dat, i-am atins o coardă sensibilă, n-am aflat care… S-a înfuriat! A umblat prin unul din fişierele alea ale lui şi mi-a pus în braţe un maldăr de sinteze de la Direcţia Informaţii. Cred că nici nu le citise pe toate, fiindcă mi-a cerut să i le povestesc a doua zi.

– Aha, deci ai aflat despre ce este vorba!

– Nu eram nici eu coborât din Eden. Mai umblasem pe ici, pe colea. Dar mi s-a făcut totuşi părul măciucă. Mai bine nu aflam! Știti chestia cu, fericiți cei săraci cu duhul! Da popii nu o interpretează corect.

– Ai lasă-mă! Iar mă minunezi cu vreo cugetare a ta.

– Serios! E vorba doar de ceva mai mult de o virgulă. Tradus corect e „fericiți ăia săraci, dar care au duh”. Deci sărac dar nu prost!

– Cred că te definește. Deși voi ăștia… Stai nu-mi spune… Na, că nu-mi aduc aminte!

– Noi, dâmbovițenii… lungulețenii…

– Așa, așa… cartofari, vărzari… Aveți niște case pe-acolo! Bă, da să știi că sămânța dă varză o luați de la Buzău!

– Bineânțeles! V-am mai zis că aici e centrul energetic al lumii…

– Cine știe… Deci, revenind la oile noastre, cam așa stăm.

– Din contră, eu nu stau de loc. De aici mi se trage! A început alergătura… A trebuit să mă pun în fruntea unor brigăzi ştiinţifice şi să cutreier toată armata. Săli arhipline… Îi provocam şi apoi începeau întrebările şi comentariile. Ne-a prins şi ora unşpe noaptea şi oamenii nu se mai îndurau să plece. Ascultam ce spun. Încercam să descifrez starea de spirit. Au urmat ieşiri afară… M-am trezit trimis, aiurea, aşa de unul singur pe la polonezi, cehi, bulgari, nemţi…

– Ce să faci acolo?

– Să înţeleg, dincolo de îmbrăcămintea oficială, ce sentimente îi animă faţă de noi. Formal, m-am dus să le explic de ce am fost nevoiţi să adoptăm arhicunoscuta noastră poziţie în Tratat. Le-am arătat harta României Mari… Și le-am povestit cum ungurii, ruşii şi bulgarii, sârbii şi-au tăiat câte o felie din „pâinea” românească. Când le-am arătat slovacilor o hartă cu planurile revizionismului maghiar, nu mă mai lăsau să plec.

– Eşti mare tipule! Şi eu care nu prea ştiam cum să te iau. Da’ nu le-oi fi ştiind tu chiar pe toate!

– Numai prostul le ştie pe toate. Învăţatul are o părere, iar înţeleptul numai un punct de vedere.

– Şi, mă rog… Care e punctul tău de vedere?

– Dacă informațiile sunt reale: că e posibil să intrăm într-un rahat mare de tot. Din care nu vom ştim cum să mai ieşim. În urmă cu vreo două săptămâni, am fost pe la ţară la ai mei. Era fierbere mare printre ţărani… Circula, aşa din gură în gură şi pe şoptite, zvonul că Pericle nu ar mai apuca să mănânce şorici de Crăciun.

– Vezi, mă? Deci a şi început… Cred că o să avem serios de lucru.

– Pe undeva prin vârfurile geopoliticii planetare ne-o fi iubind și pe noi cineva…

– Pe dracu!

– Eu m-am născut la coada vacii, nu profet! Dacă nu veneau comuniştii, cu posibilităţile lu’ tata, ajungeam, în cel mai bun caz, cultivator fruntaş de cartofi. E clar că lumea se schimbă… Cineva, undeva, se pare, a redesenat harta lumii. Mă întreb dacă pe noi nu va fi uitat să ne treacă…

– Ce să spun! Văd că eşti mai “optimist” chiar şi decât mine. Şi ce făcem, mă? Ne lăsăm duşi aşa ca vita la tăiere? Iar hotărăsc alţii pentru noi?

– Nu ştiu şi-mi cer scuze… Nu sunt nici ministru, nici şeful Marelui Stat Major. Cred că în curând acestea or să fie cele mai nenorocite funcţii. Ştiţi bancul care circulă după vizita lui Gorbaciov…

– Ăla în care tovarăşa îl întreabă de ce îl pupa aşa afectuos rusul… Şi el îi răspunde: „Eu de ce te pup pe tine seara, înainte de culcare?”

– E nevoie de ceva mai multă intonaţie…

– E tragic ce se întâmplă. Da’ îţi spun eu ce o să facem… Mă, eu sânt buzoian… Mama, nu o fi fost ea chiar Vrâncioaia, dar mi-a dat să sug nu numai lapte, ci şi sânge de-ăsta. Licoarea din paharu’ asta e sângele dacilor, şi al lu’ tata mare, şi al lu’ tata… Și n-or să-l bea, mă, ruşii! O să murim cu ei de gât!Ţara şi poporul ăsta nu au cum să piară! Au trecut atâţia peste noi şi sântem tot aici. Da, ştiu că azi numai cu vitejia nu faci mare brânză… Că e nevoie de minte. Trebuie doar să fim mai deştepţi ca ei, mă! Sânt oameni, ca noi, ce dacă e superputere… Şi am început să ne pregătim, mă, să-i aşteptăm. O să-i primim cum se cuvine! Discutam că noi, muntenii, am făcut România Mare. Şi o s-o ţinem cu dinţii, mă! Da… da, am început pregătirile. Asta voiam să-ţi spun!

– Să mai gustăm atunci din sângele strămoşilor! Aveau dreptate ăia, cu Dracula, că sântem un pic vampiri.

– Mă, de ce crezi tu că am inspectat aşa, deodată, armatele astea două?

– Nu-mi dau seama, le venise rândul… Să aibă vreo legătură cu faptul că sunt în Tratat?

– Aha, aha… începi să te deştepţi! Da, mă… pe aici or să vină! Şi ştii de ce? Pentru că le cunosc, le ştiu toată organizarea, dotarea şi dispunerea. Dracu ştie… Nici nu vreau să-mi imaginez! Or fi având şi oameni băgaţi pe undeva. Trebuie să schimbăm rapid totul.

– Cu efectivele actuale… cu soldaţi în economie… Cu împuterniciți la comandă, fără motorină şi piese de schimb…

– Nu contează, mă! Important e să luptăm, să nu mai facem cum am făcut! Două zile, două ore dacă rezistăm e bine! Istoria va consemna şi lumea va vedea că ne-am bătut. De data asta să facem ca finlandezii, mă! Mai devreme sau mai târziu, fiecare murim. Da’ acum măcar să o facem cu folos.

– De-ar gândi toţi ca dumneavoastră…

– Nu contează, măi! Or să fie şi trădători… şi dezertări. De când e lumea, ăştia n-au pierit. Poate vor trece tancurile ruseşti peste noi şi nu le putem opri. Dizolvăm unităţile, măi, le disipăm în masa populaţiei.

– Bine c-am făcut încorporările pe plan local: se duc băieţii cu armamentul la casele lor…

– Aşa e, măi! Intră în funcţiune sistemul de rezistenţă naţională. Nicăieri şi pretutindeni! Asta e strategia. Îi lovim cu formaţiuni mici din toate părţile. Îţi spun eu, de data asta n-o să le mai meargă… Ce faci mâine?

– Păi, să termin hârtiile astea… Mai am nişte date de primit.

– Lasă-le dracu’! Exact asta faci tu… Ţara arde şi baba se piaptănă! Dă-le la unul din băieţii ăia isteţi pe care îi ai cu tine! Mergi cu mine… Să cutreierăm Moldova de la un cap la altul. Să vorbim cu fiecare soldat în parte. Să vedem cu ochii noştri pe unde or să vină! Să luăm măsuri la faţa locului, măi!”…

Simţi o atingere uşoară pe umăr. Tresări şi deschise ochii. Ajunseseră în faţa blocului. Şoferul coborâse, deschisese portiera masinii şi stingherit, nu ştia cum să mai procedeze…”

Amnistia – Cum M-a schimbat Experiența

Nu am reușit să plătim nici o rată. În primăvară ne-a venit înștiințare de la bancă, da’ noi tot nimic. Și așa au început să se adune dobânzile. Ne-am pomenit cu curtea plină de portărei. Abia a apucat femeia asta să ia în spinare plapuma, niște velințe și ce aveam și noi mai de preț de le-a dus la o vecină. Au răscolit prin curte, prin casă, n-au avut de ce se agăța. Aflaseră că tac-tu mare avea vreo patru oi la cioban și i le-au confiscat pe alea. I-a luat și hainele mătuși-ti Petrica, cu care se pregătea să iasă și ea la horă.

În primăvara următoare ne-am pomenit, din nou, cu alții în curte. De data asta și cu jandarmul. Mă-ta a fugit de frica lor. Ce să ia, mi-au pus poprire pe casă să o scoată la vânzare. Noroc că nu se băga nimeni să o cumpere! Aproape jumătate de sat era în situația mea. Nu mai dormeam noaptea, nu știam încotro să o iau, de ce să mă mai apuc. Mă gândeam să mă duc în zăvoi, pe terenul ăla din malul gârlii și să-mi fac acolo un bordei. Ajunsesem de fumam câte o păpușe de tutun pe noapte!

Până mi-a luminat Dumnezeu mintea. Văzusem la țiganul ăla care ne-a zidit casa cum făcea el și cu nevastă-sa la cărămidă. Ba, să grăbesc lucrurile, îl mai ajutasem și eu cîte un pic. Nu era mare brânză, aproape că învățasem. Mi-am făcut un tipar, în grădină pământul era bun, am adus niște nisip de la gârlă și m-am apucat de treabă. Nenea Mitu, frate-miu, fuma și râdea de mine. Zicea că m-am făcut țigan! Da’ nu l-a răbdat inima, și-a dat pantalonii jos și așa în izmene a intrat și el în nămol alături. În doi se schimbase treaba. Maică-ta căra apă, el făcea materialul, iar eu turnam. Mă apucasem de timpuriu, cam la vreo trei săptămâni după paște. Până pe la jumătatea lui iulie aveam în banghete, acoperite cu paie, douazeci de mii de cărămizi. Cât să faci o casă arătoasă pentru zona noastră. L-am adus pe un meșter de la Românești, a așezat-o în două cuptoare și cu vreo două săptămâni până în bâlciul de la Titu era și arsă.

Mă, când e să te ajute Dumnezeu toate îți merg ca unse! S-a dus vestea că am cărămidă de vânzare. N-au trecut două – trei zile că m-am și pomenit cu un creștin de la noi, de peste asfalt, la poartă. Nu-l cunoșteam, da’ avea omul casa începută și se grăbea să nu-l apuce iarna. Când i-am zis prețul, a luat-o toată. Mi-era frică să nu înnebunesc, când am văzut atâta bănet la mine în poală!
Am dat drumul la câine din lanț, mi-am luat furca lângă mine și toată noaptea nu am închis un ochi, nici eu nici mă-ta, de frică să nu vină hoții peste noi. Cum a început să se lumineze de ziuă, m-am încins, strâns, cu o curea peste flanelă și am îndesat toți banii în sân. Nu aveam buzunare pentru atâta bănet. Mi-am luat o haină pe deasupra, toporișca la îndemână și pe ăl bătrân. Am plecat înaintea ceferiștilor. Venea la Conțești un tren, devreme, care mergea la Târgoviște. Am ajuns acolo și nici nu se deschisese la bancă. Da’ era lume adunată ca la nuntă. Când mi-a venit rândul am dat buletinele la un ghișeu și am început să așteptăm.

Să mai fi trecut vreo două ore până ne-am auzit strigați. Un domn, cu niște hârtii în față, mi-a cerut să-i dau cam cât costau două kile de rachiu. I-am dat din banii pe care îi aveam la îndemână, din ăia rămași de la biletele de tren. Mă gândeam că e pentru vreun timbru. I-a luat, a mai scris el ceva pe acolo și ne-a pus să semnăm pe niște acte. Tac-tu mare a pus deștiul, că nu știa carte. Apoi mi-a întins actele. Le-am luat și așa cu ele în mână începusem să mă deschei la flanea, să plătesc rata. Zâmbind, omul mi-a spus să-l iau pe moș și să plecăm acasă fiindcă am achitat tot. Se dăduse o amnistie financiară pentru țărani.

Măi copii, când am auzit m-a luat o căldură așa pe șira spinării. Mă închinam la Dumnezeu și nu-mi venea să cred. De ce simțeam că mi se muiau picioarele, de aia strângeam mai tare banii sub flanea! Mi-era frică să nu leșin de atâta bucurie. Mă, voi știți că a murit om de fericire? L-am dus pe socră-miu la birtul din gară. Ne-am așezat, ca boierii, la masă și i-am comandat lui un pahar de rachiu. De grija banilor, eu nu am băut nimic. Am mâncat meniul care se servea acolo, am lăsat și bacșiș. Și am venit, cu primul tren, acasă.
Să știți de la mine, nu sunt buni nici prea mulți bani. Te fac să o iei razna. Mă duceam la prăvălie și, fudul nevoie mare, dădeam la toată lumea să bea. Ziceam că-i fac pomană lu’ tata, mort pe front! Ajunsesem capul răutăților. Ne adunam la Belghir în casă, n-aveau copii, și toată noaptea jucam cărți, tabinet de-ăsta. Nevastă-sa era cucoană, lucrase la un restaurant în București. Ne prepara, ea știa din ce, o băutură de-i zicea punci. Un fel de lichior, da’ mai tare. Nici nu-ți dădeai seama când te lua de cap. Până pe după Crăcun am ținut-o tot așa. Eram mai mult în vizită pe-acasă, se luase și femeia asta de gânduri. Se plângea toată ziua pe la ai ei, da’ cine mai era ca mine. A venit și frate-miu să mă boscorodească, însă parcă pusese dracu stăpânire pe mine. N-avea nimeni ce să-mi facă!

Până într-o dimineață, când m-au găsit la poartă, înghețat mort în șanț. Mă îmbătasem criță și cum am ajuns acolo, fără niciun ban, cine mă adusese nici până astăzi n-am aflat. Am zăcut șase săptămâni între viață și moarte, fără să știu de mine. Doctorul zicea că e lingoare. Pe tine te-au dus dincolo, abia te înțărcaseră, în grija surorilor maică-ti. Rămăsesem cu sechele de pe front. Făceam rău, aiuram, mă sculam din pat strigând că ne atacă rușii, comandam la artilerie să tragă, distrugeam ce întâlneam prin casă. De mai multe ori am ieșit dezbrăcat și desculț prin zăpadă… După ce m-a împărtășit popa am căzut, în nesimțire, la pat. Începuseră să-mi pregătească lucrurile de înmormântare. Până într-o zi, când am deschis ochii. Aveam mintea limpede, limpede și o foame cumplită. Eram singur în casă, cam pe la vremea amiezii. Pe masă era o strachină cu varză acră tocată și cu zeamă, rămasă de la prânz. Am sorbit-o pe nerăsuflate și îndesam, ca un apucat, cu amândouă mâinile în gură. Simțeam că îmi face bine, mă răcorea pe interior. Da’ îmi făcuse și mai foame! Nu știu cum m-am ridicat de am luat coșul cu mămăligă de la grindă. Aveam sub masă o sticlă cu ulei de floarea soarelui de la moară. Când a venit maică-ta, m-a găsit pe marginea patului. Turnam ulei rece peste crodul de mămăligă și înfulecam. Nebărbierit, cu părul vâlvoi și năclăit de ulei trebuie să fi arătat ca un strigoi. De spaimă a scăpat găleata cu apă în mijlocul casei și a ieșit, țipând în curte. S-au adunat toți vecinii. Cine mă vedea scuipa în sân, se închina și pleca pe fugă.

Din momentul ăla am pornit-o spre bine. Am mai ținut-o așa cam vreo săptămână. Dar eram conștient, mâncam și pornisem pe picioare. Treptat, treptat m-am înzdrăvenit. Și cum începuse să se desprimăvăreze, m-am urcat în pătul unde țineam banii ascunși. I-am luat și într-o luni m-am dus la târg la Potlogi. De acolo am venit cu cal, căruță și plug. Și uite așa m-am făcut om de treabă și am intrat în rândul oamenilor. Mă mai gândesc și acum dacă amnistia aia a fost bună. Aproape să mă nenorocească! Da’, până la urmă, când e să se întâmple tot se întâmplă. Au venit ăia cu colectivul și mi-au luat tot!

Lumea se petrece, conflictele raman

Motto:

„Înainte de a dărâma ceva, trebuie să fii sigur că vei putea clădi ceva mai bun”

Plutarh

1 Gâlceava înţelepţilor

Sociologia românească a celei mai mari părţi din a doua jumătate a secolului douăzeci, dominată de concepţia filozofică marxistă, a avut în atenţie problematica conflictului social dar aceasta a fost tratată, aproape exclusiv, din perspectiva acţiunii legilor dialecticii (unitatea şi lupta contrariilor, trecerea acumulărilor cantitative în salturi calitative, negarea negaţiei) şi a teoriei revoluţiei socialiste. În fapt, ea a fost „contaminată” şi deformată de viziunea exclusivistă ce reducea conflictul social la lupta de clasă, neputându-se sustrage abordărilor dogmatico-apologetice caracteristice modelului de socialism impus de sovietici. Animată iniţial de cerinţa ca teoria să lumineze practica revoluţionară, până la urmă acest raport, corect perceput, a fost denaturat şi chiar răsturnat, ajungându-se la situaţia în care teoria a degenerat în simplă ideologie ce nu mai pornea dinspre realitate către generalizări teoretice ci îşi reducea obiectul la justificarea intervenţiilor subiectiviste, voluntariste, de cele mai multe ori autoritarist-coercitive, ale puterii politice în viaţa socială.

Drept urmare, au fost desconsiderate abordări interesante în acest domeniu al gândirii umane, unele aparţinând chiar antichităţii şi realizări de excepţie ale ştiinţelor socio-umane contemporane care, în general, erau respinse pe baza unor formale şi sumare argumentaţii, de cele mai multe ori neştiinţifice.

Achiziţiile ce se circumscriu astăzi unei teorii generice neunitare a conflictului social au fost rezultatul încercărilor de a înţelege şi lămuri relaţia atât de spinoasă în care se află omul cu sfera sa existenţială – societatea şi mediul natural. În această tentativă unele ştiinţe aparţinând biologicului, umanului, socialului formulează concepte şi ipoteze cu sferă limitată de cuprindere determinate de specificitatea obiectului asupra căruia s-a focalizat investigaţia. Astfel, psihologia studiează preponderent conflictul omului cu sine, definindu-l drept „antagonism între forţe şi procese psihice (interese, sentimente, motive, elemente cognitive), starea psihică a unei persoane care este motivată să admită două sau mai multe răspunsuri reciproc incompatibile”[1]. Această trăire psihică contradictorie care se manifestă sub forma unui conflict intim este determinată de poziţia socială şi procesele emoţionale negative care îi dezorganizează, în sens indezirabil din punct de vedere social, comportamentul şi îi reduce eficienţa activităţii. Psihanaliza chiar absolutizează acest tip de conflict, considerându-l, atât în forma sa latentă cât şi manifestă, drept element constitutiv al fiinţei umane. Kurt Levin realizează o clasificare a tipurilor fundamentale de situaţii conflictuale în care se poate afla individul. Abordările dinspre alte ştiinţe implică individul în conflict dar trec responsabilitatea generării lui pe seama mediului natural, grupului uman, a societăţii sau a anumitor factori sociali. Istoria, în variantele sale tradiţionale, ca şi cea narativ-pozitivistă, este o prezentare înlănţuită şi succesivă de conflicte sociale şi consecinţe.

Este dificil să ne pronunţăm asupra temeiniciei argumentelor celor care susţin că la începurile existenţei sale omenirea se afla într-o stare de conflict generalizat şi permanent, prezentându-se ca o „junglă socială”, într-un stadiu de „război al tuturor împotriva tuturor”. Mai firească apare întrebarea logică dacă ea ar mai fi putut supravieţui unei asemenea situaţii. Având în vedere manifestările de devotament instinctual observate chiar la animale, ca şi existenţa unor instincte superioare (de turmă, afecţiunea faţă de urmaşi, ajutorul mutual etc.), este mai uşor de acceptat ideea unor forme primitive de organizare în interiorul colectivităţilor umane primare care le menţinea coeziunea. În această situaţie este posibil ca manifestarea conflictuală să se fi produs, preponderent, la exterior în relaţiile cu alte colectivităţi (cete) mai ales pentru pradă şi terenurile de cules şi vânătoare.

Viaţa şi normele de grup au impus o anumită limitare a libertăţii individuale pentru a face posibilă convieţuirea. Binenţeles că răbufnirile de natură instinctuală, alimentate de presiunea şi tentaţia libertăţilor naturale, erau fireşti, inevitabile, întreţineau o stare de tensiune internă, dar care probabil nu depăşea un anumit prag critic ce ar fi periclitat menţinerea grupului. Totodată, trebuie acceptat că, în anumite contexte, unele colectivităţi se dezmembrau, fie sub presiune externă, fie internă. Tendinţa generală a fost însă spre stabilizarea internă a colectivităţilor pentru că numai astfel au putut să apară structuri organizaţionale umane complexe. Mitologia, religia, începuturile încercărilor ce vor forma domeniul artisticului prezintă numeroase momente, episoade conflictuale în care personajele implicate (eroi antici, semizei, zei) reprezintă tipuri de indivizi umani aflaţi pe diferite trepte de evoluţie. Expresia cea mai îndepărtată a conflictului între individ şi comunitatea căreia îi aparţinea, ridicat la rang de universalitate, îşi afla întruchiparea metaforică în alungarea lui Adam din Edenul ceresc tocmai pentru că acesta aspira la un drept esenţial, definitoriu, care îi conferea calitatea de om – cunoaşterea. Această temă a conflictului în care este angajat omul, uneori exprimată în formă metaforică, este prezentă în opera gânditorilor orientali şi în cea a grecilor antici. Urmărirea modului în care s-au cristalizat şi au evoluat aceste concepţii permite înţelegerea complexităţii determinărilor conflictelor sociale, a unora dintre cauzele care le menţin şi le fac posibile şi astăzi.

Preocupat, în a sa Etică Nicomahică, de fundamentarea raporturilor optime individ-cetate, Aristotel intuia că „poporul nu se răscoală niciodată împotriva lui înşuşi”, generator de situaţii conflictuale fiind modul defectuos în care era organizată Cetatea. Prin celebrele sale concepte, deseori reluate de numeroşi gânditori preocupaţi de renovarea socialului, – „isonomia”, „isogeria”, „isocraţia” – el pledează pentru instituirea egalităţii membrilor Cetăţii în faţa legii, egalitatea la cuvânt şi în exercitarea puterii, afirmându-se drept promotor al unei democraţii directe ca formă ideală de existenţă a statului. Respectarea interesului general era condiţia fundamentală a stabilităţii fără a avea prea mare importanţă dacă guvernarea era exercitată de o persoană (monarhia), de către o minoritate (aristocraţia) ori de către majoritate (politia). Tirania, oligarhia, demagogia reprezentau stări denaturate de guvernare care se caracterizau prin încălcarea interesului general, devenind cauza revoltei populare.

Dacă Aristotel căuta acel echilibru, menit să menţină armonia individ – cetate, alţi gânditori (Mo-dzi, sofiştii, stoicii, şcoala juriştilor din Roma etc.) supralicitează drepul natural („întipărire a strălucirii divine în noi înşine” – Toma d`Aquino) care trebuie impus statului. Spinoza considera statul ca rezultând din contractul încheiat între oameni, fiind raţional numai dacă guvernează oameni liberi; când puterea devine despotică contractul poate fi suspendat.

La polul opus se situează Thomas Hobbes care, în lucrările „De cive” şi „Leviathan„, ia apărarea statului. Dacă acesta este rezultatul contractului între indivizii umani care îşi cedează unei structuri impersonale o parte din drepturile naturale, atunci puterea acesteia (statul) trebuie să fie nelimitată şi absolută, detaşată şi suprapusă contractanţilor şi societăţii. Indivizilor li se refuză practic dreptul la revoltă, protecţia împotriva abuzurilor statului urmând să fie realizată, aşa cum susţine John Locke, prin separaţia puterilor.

J.J. Rousseau actualizează la epoca sa, într-o formă imperativă, ideile înaintaşilor, fundamentând pe baza dreptului natural şi contractualismului egalitatea, suveranitatea poporului şi dreptul său la revoluţie. Sinteza analizelor sale asupra raporturilor individ – societate o reprezintă celebra sintagmă: „Omul s-a născut liber, dar pretutindeni e în lanţuri”[2]. Conflictul emană din faptul că suveranitatea poporului este încălcată de către guvernul mandatat cu puterea de a administra treburile publice pe baza legilor ce exprimă voinţa populară suverană. Situaţia dramatică în care ajunge poporul, ca urmare a despotismului guvernanţilor, îi legitimează dreptul la insurecţie.

2 Liberalism sau proprietarii contra statului

Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor marchează apariţia în câmpul teoriei sociale a liberalismului englez, care a pregătit ideologic revoluţia burgheză. Reprezentanţii săi (J. Locke, Benjamin Constant, Al. de Tocqueville), exponenţi ai burgheziei în ascensiune, erau preocupaţi să legitimeze mişcarea împotriva absolutismului şi conservatorismului aristocratic. Până la ei eforturile teoretice erau orientate către optimizarea raporturilor individ – stat (cetate), încercându-se concilierea între drepturile şi libertăţile naturale, care gravitau în jurul valorii de egalitate şi rigorile contractuale, considerându-se drept cauză a conflictului abaterile guvernanţilor de la normalitate (încălcarea contractului). Acum, însă, incluzându-se în sfera drepturilor naturale dreptul la proprietate, care îi diferenţiază pe indivizi, este teoretizată, în fapt, inegalitatea naturală. Inegalitate care crează un nou drept, şi o nouă libertate, aceea de iniţiativă, de a dispune în mod personal de proprietate. Dacă pentru antici libertatea individuală se identifica cu cea politică, într-o formulă democratică directă de guvernare, acum libertatea civilă (dreptul la iniţiativă al proprietarului în raport cu statul) determină libertatea politică. Primează, nu aşa cum se afirmă deseori, dreptul de a face ceea ce îngăduie legea, ci dreptul natural al proprietarului de a face legea. Pe acest temei legea aristocratică devine desuetă, noii proprietari (burghezia), incluzând în sfera naturalului dreptul propriu de a face o nouă lege care să le legitimeze accesul la putere. Opoziţia vechilor structuri statale absolutiste generează conflictul, intrat în istorie drept revoluţie burgheză. Ulterior, pe baza aceloraşi determinări, conflictul ia forma reacţiei marilor proprietari la intervenţia statului în economie. Vechile drepturi ale majorităţii în raport cu statul nu mai au relevanţă, conflictul fiind transferat la nivelul minoritate proprietară – stat. El apare din tentativa statului de a afecta drepturile şi libertăţile, considerate naturale, ale proprietarilor prin amestecul în economie, domeniu exclusiv al ultimilor. Marele merit al doctrinei liberale este că evidenţiează pentru prima dată, suficient de explicit, chiar dacă limitativ, determinările economice ale conflictului social.

La concluzii similare, dar de pe poziţii organicist – biologiste, ajunge în lucrarea Individul contra statului şi Herbert Spencer. De data aceasta conflictul apare ca un rezultat natural, o consecinţă organică a acţiunilor legilor lumii vii în societate. Manifestarea libertăţii, în esenţa ei, de neîngrădire a proprietarului în raport cu statul, îmbracă forma luptei pentru existenţă din care, prin selecţie, la fel ca în natură, rămân cei mai dotaţi, formându-se elita guvernantă. Respingând revoluţia pe care o consideră o stare morbidă, determinată de intervenţia inoportună a statului în mersul natural (potrivit legilor biologice) al societăţii, el susţine schimbarea sub forma evoluţiei. Se apreciază că cel care nu mai concordă cu evoluţia este Parlamentul care, acţionând prin legislaţia economică în favoarea binelui colectiv, instituie un fel de absolutism ce afectează libertatea civilă a proprietarilor. De aceea, devenind inutil şi periculos pentru că se menţine împotriva legilor evoluţiei, prin puterea care îi aparţine, acesta trebuie să dispară, prin înlocuirea sa cu elita proprietară care promovează instinctiv legile naturale, deblocând astfel procesul evoluţionist.

3 „Războiul” veleitarilor

Promotor al social-darwinismului politic, Otto Ammon, extinde conflictul social de la confruntarea parlament-minoritatea proprietară la lupta de clasă. Numai că, în planul determinărilor sociale ale acestuia, marchează un recul, diferenţiind clasele nu pe criterii sociale, ci biologice. Potrivit concepţiei sale, mediul urban exercită o puternică atracţie asupra indivizilor umani dotaţi biologic, realizând o primă selecţie a acestora, iar apoi, datorită condiţiilor specifice care menţin o acerbă luptă pentru existenţă; prin selecţie naturală, se constituie minorităţi dolihocefale din care se formează clasa politică guvernantă. În mediul rural, care reprezintă opusul, rămân majorităţi brahicefale, inferioare ereditar şi non-politice. Lupta de clasă ia forma confruntării dintre minoritatea dolihocefală şi masa brahicefală. În mod normal, conform legilor naturale, rezultă că forma de stat trebuie să fie totalitară, permiţând minorităţii dolihocefale să domine majoritatea dar, uneori, migraţia către oraş face ca, temporar, masele brahicefale să obţină victoria asupra elitei minoritare. În acest mod se instaurează regimuri democrat-parlamentare, considerate forme degenerate, opuse legilor biologice, impuse provizoriu de către masele involute.

Înscriindu-se în continuarea social-darwinismului, doctrinele rasiste (Gobineau, H.S. Chamberlain, Vacher de Lapouge, etc.) explică la rândul lor conflictul social pe baza diferenţierilor dintre rase, considerând lupta dintre acestea drept un fenomen natural şi deci obiectiv şi necesar, iar războiul, provocat de atingerea raselor, o lege universală.

În viziunea exponenţilor elitismului politic (Mosca, Pareto, R. Michels, Weber,etc.) conflictul se menţine la nivelul confruntării dintre o minoritate politică care monopolizează puterea, obţinând din ea toate foloasele şi majoritatea nonpolitică, dominată mai mult sau mai puţin legal şi arbitrar, a cărei menire este să-i asigure primei condiţiile materiale. Existenţa şi rolul minorităţii sunt legitimate, în manieră organicist-biologistă, de către Nietzsche prin a sa cunoscută teorie a supraomului, produs final al forţei care se manifestă ca instinct vital primordial ce îmbracă forma voinţei de putere; acesta este mai presus de bine şi de rău, independent de stat şi ordinea politică. Max Weber face acelaşi lucru, folosind conceptul de „charismă” pe care îl defineşte drept „calitate riguros personală, extraordinară, iraţională, revoluţionară, întrupată într-o persoană de tip profetic”. Esenţa elitismului este tranşant exprimată de către Ortega y Gasset în lucrarea Revolta maselor: „Destinul maselor este de a fi stăpânite; atunci când masele se răscoală, ele se răscoală împotriva propriului lor destin”.

Mobilul intern al conflictului îl reprezintă „circulaţia elitelor”.Veleitari din masa majoritară aspiră să pătrundă în grupul minoritar. Această absobţie se face, în mod natural lent (aristocraţie), dar uneori se produce şi forţat (democraţie). Atunci când minoritatea se închide în sine, manifestându-se drept o castă, pe lângă faptul că îşi epuizează resursele, degenerând ca urmare a respingerii veleitarilor, îi provoacă şi îi determină pe aceştia să organizeze clasa nonpolitică şi să declanşeze revoluţia violentă. De această dată conflictul este redus la relaţia minoritate-veleitari care, în condiţiile nesatisfacerii interesului de parvenire, instigă şi manipulează masa inconştientă, împingând-o la violenţă.

4 „Războaiele” mulţimilor

Teoria conflictului social avea să atingă momentul de apogeu în cadrul doctrinei marxiste, unde revoluţia violentă este ridicată la rangul de strategie a schimbării ordinii sociale şi politice existente. Legitimitatea ei este descoperită în dezacordul celor două laturi ale modului de producţie: forţele de producţie şi relaţiile sociale. Înlăturarea incompatibilităţii dintre cele două, adică a contradicţiei apărute, ca mobil al dezvoltării, implică schimbarea radicală a relaţiilor, devenite frână, în vederea reluării evoluţiei la nivelul forţelor de producţie. Având în vedere că elementul esenţial al acestei schimbări îl constituie modificarea formei de proprietate (lichidarea proprietăţii private şi trecerea la proprietatea colectivă), care nu era posibilă pe cale paşnică, face din revoluţia violentă, necesară şi inevitabilă, cale exclusivă a garantării evoluţiei. Însăşi devenirea omenirii este văzută ca un şir de revoluţii prin care s-a realizat trecerea de la o orânduire socială la alta, considerată superioară. Înţelese ca „locomotive ale istoriei”, revoluţiile devin purtători, promotori organici ai progresului social. Se produce o veritabilă răsturnare a viziunii asupra conflictului social. Dacă în percepţia clasică conflictul este apreciat ca o stare morbidă, un moment de maximă disfuncţionalitate, căutându-se mijloace pentru evitarea şi depăşirea lui, de această dată conflictul violent (revoluţia) este considerat ca indispensabil, un fenomen necesar şi căutat, la nevoie provocat, fiind transformat în mijloc de cucerire a puterii politice pentru a impune un nou model de organizare socială. Consecinţele practice ale asocierii teoriei revoluţiei cu lupta de clasă au fost tragice pentru omenire. Violenţa, încăpută pe mâini iresponsabile şi transformată în doctrină a schimbării promovate de către incompetenţi (masa contra elitei), a degenerat de multe ori în crimă organizată, genocid şi alte mostruozităţi comise sub emblema unor idealuri etice (libertate, egalitate, fericire universală,etc.). Rămâne ca istoria să certifice dacă eşecul comunismului de tip sovietic exprimă falimentul unei teorii ce nu s-a putut desprinde suficient de utopie sau consacră limitele unui model organizaţional al cărui proiect se baza pe falsificarea teoriei.

O concepţie oarecum asemănătoare, mai ales în planul tactic de acţiune, este întâlnită şi la aripa romantică a „Noii stângi”, mişcare contestatară din anii `60, influenţată de marxism, a studenţilor şi intelectualilor împotriva sistemului occidental de organizare socială. Reprezentanţii săi identifică revoluţia cu violenţa, considerând, în opoziţie cu cei care pledau pentru un cadru politic organizatoric, că „acţiunea politică eficientă este întotdeauna şi pretutindeni posibilă dacă există destul curaj, orice teorie care neagă acest lucru fiind o acoperire pentru laşitate”. Drept urmare, în spirit blanquist şi bacuninist, ei manifestau dispreţ pentru orice strategie anticipată care ar paraliza, după opinia lor, acţiunea prin exagerarea riscurilor. Pronunţându-se împotriva metodelor parlamentare de luptă ei propuneau un scenariu anarho-extremist. Militanţi reuniţi în grupuri restrânse, bine înarmate şi hotărâte, declanşază acţiuni violente deschise, gen baricadă sau guerilă urbană, determinând puterea să riposteze. Prin punerea în evidenţă, în acest fel, a caracterului represiv al puterii s-ar realiza sensibilizarea maselor care ar fi astfel scoase din indiferenţă şi incitate la acţiune. În acest mod ar fi declanşată revoluţia pentru schimbarea ordinii sociale interne. Poziţie distinctă în cadrul mişcării are J. Habermas, reprezentantul Şcolii de la Frankfurt, care, constatând dispariţia proletariatului ca o clasă distinctă cu conştiinţă revoluţionară proprie, propune drept agent al schimbării sociale revolta păturilor sociale marginalizate.

5 Neoelitismul

Aşa cum se constată, preocupările teoretice au trecut treptat din sfera cercetării determinărilor genetico-cauzale ale conflictelor sociale în cea a căutării modalităţilor de desfăşurare a lor şi de identificare a forţelor ce pot fi implicate. „Noua dreaptă” încearcă să răstoarne actualul sistem de valori al lumii occidentale, considerat de inspiraţie iudeo-creştină, printr-o revoluţie culturală. Oswalt Mosley, ideolog al neofascismului, susţine că „acum lupta de idei determină viitorul, astfel că soluţia forţei este de domeniul trecutului”; „luptătorii cu pumnul, fără idei, acum nu ne convin… sunt necesari oameni noi care ştiu să gândească şi care sunt capabili să acţioneze”. Locul revoltelor clasice este luat de către o propagandă deosebit de violentă şi agresivă care, prin manipularea unor mituri politice, idei false dar penetrante ce sondează fondul agresiv al fiinţei umane, încearcă activarea unor stări patologice, excitarea instinctelor şi iraţionalismului, stimularea fanatismului şi exaltării.

Doctrinele tehnocrate, în marea lor majoritate, ajung la concluzia depăşirii posibilului conflict între economic şi politic prin înlocuirea patronatului proprietăţii cu patronatul de funcţie. În societăţile postindustriale are loc transformarea paşnică a capitalismului prin revoluţie tehnologică, puterea politică continuând să aparţină în cea mai mare măsură, indirect, proprietarilor care formează o elită organică de putere (Al. Touraine). Creşte însă rolul specialistului (managerul) care, preocupat de optimizarea actului administrativ, înlocuieşte conducerea prin economia politică (clasa proprietarilor) cu conducerea prin filosofia politică. Starea conflictuală este generată de aplicarea principiului meritocraţiei, care duce la contradicţia populism-elitism. Politicul nu o poate rezolva datorită aparatului birocratic (democraţie) care s-a generalizat şi îl încorsetează. Se acceptă că trebuie sfărâmată birocraţia dar este dificil de stabilit cine şi cum să o facă. Cert este că Revoluţia managerială, propusă de către James Burnham în lucrarea cu acelaşi nume, nu rezolvă conflictul. Chiar devenită conducătoare, clasa managerială, ce va exercita controlul asupra societăţii prin situaţia şi statutul reprezentanţilor săi (specialişti), rămâne totuşi o elită minoritară. O posibilă inflaţie de specialişti, experţi (exodul de inteligenţă din ţările sărace) îi poate face pe aceştia să decadă din rangul de conducător (decident) la condiţia de simplă forţă de muncă la discreţia proprietarului.

6 A treia cale

Poate că soluţia a găsit-o John Galbraith prin a sa „teorie a puterii compensatoare”. Monopolului de proprietate care, în această calitate, controlează puterea politică, i se opune monopolul forţei de muncă reprezentat de sindicate. Acestea formează puterea compensatoare în sensul că se opune monopolului de proprietate, asigurând împărţirea profitului între patronat (bogaţi) şi salariaţi (săraci), participarea maselor la decizie. Totodată, limitează presiunile monopolului proprietarilor, prin intermediul partidelor politice, asupra statului, protejându-l şi menţinându-l ca tampon, arbitru imparţial. Deci, izbucnirea conflictului ar fi prevenită de existenţa puterii compensatoare care asigură cadrul de intervenţie imparţială a statului în soluţionarea lui.

Cea mai radicală desprindere de înţelegerea conflictului numai în forma sa violentă o realizează doctrina social-democrată care, prin unii dintre liderii acestei mişcări, se proclamă drept „a treia cale” de evoluţie a omenirii. Iniţial integrată în mişcarea muncitorească internaţională, aceasta se distanţează treptat, pe măsura îmbrăţişării idealurilor naţionale şi se delimitează mai ales de comunism (bolşevism), ajungând la abandonarea marxismului şi înlocuirea lui cu „socialismul democratic” bazat pe pluralism. Sunt respinse teoria luptei de clasă, revoluţia socialistă, preluarea puterii de către clasa muncitoare şi aliaţii săi şi instaurarea dictaturii proletariatului, lichidarea proprietăţii private. Valorile fundamentale pentru care pledează sunt : democraţia, economia socială de piaţă, libertatea individuală şi protecţia socială. Primatul şi recunoaşterea supremaţiei legii în cadrul statului de drept asigură consensul social şi naţional, iar performanţele economice constituie fundamentul soluţionării situaţiilor conflictuale generate de cauze materiale. Escaladarea confruntării, specifice luptei politice, către forme violente este prevenită prin activitatea organismelor democratice şi mecanismelor electorale. Modelul social promovat este deschis celor mai variate opţiuni, determinate de marea diversitate a condiţiilor concret-istorice. Cele mai multe dintre partide nici nu se mai consideră ale clasei muncitoare, ci partide populare, naţionale etc. Acest lucru a fost determinat de necesităţile electorale, deoarece calea pentru cucerirea puterii este cea parlamentară urmată de reforme democratice.

Realismul şi viabilitatea formulei propuse sunt conferite de faptul că într-o serie de ţări occidentale reprezentanţii mişcării social-democrate se află la guvernare, ba mai mult, forţa ei de atracţie a determinat cea mai mare parte a partidelor comuniste să renunţe la programul şi la strategia consacrate, chiar la titulatură şi să-i îmbrăţişeze principiile. Semnificative sunt schimbările structurale produse în fostele ţări socialiste care au înlăturat regimul totalitar, trecând la economia de piaţă, pluralism şi democraţie. Şi în cazul lor conflictul, mai mult sau mai puţin violent, reprezintă un însoţitor al tranziţiei şi probabil că nici în viitor el nu va putea fi total exclus. Speranţele se leagă mai mult de perspectiva ca revendicările sociale să poată fi soluţionate în mod real şi nu înăbuşite prin forţă, ceea ce ar marca saltul de la oprimare la libertate.

11 Septembrie – Iluzia Apocalipsei

Zi de groază, moarte şi spaimă învăluite în mister, zi de stupoare planetară. O lume înmărmurită asistă cum avioane pline cu pasageri, împinse parcă de o forţă nevăzută se tranformă în veritabile proiectile izbind şi străpungând clădiri şi edificii până mai ieri inexpugnabile pentru că se aflau în inima Americii, ţara cea mai puternică şi cea mai bine apărată. Pentru prima dată, omul simplu, constată pe viu că New Yorkul şi Washingtonul, centrii vitali ai hegemonului mondial, sunt vulnerabili. Se « prăbuşesc gemenii » (World Trade Center), este distrusă o latură a Pentagonului, iar Casa Albă este pe puţin ratată. Uriaşii nori de praf şi fum nu pot să acopere însă spaima şi deruta unei administraţii, devenite dint-o dată inertă, ce nu mai are încredere nici în buncărele antiatomice şi-şi caută slavarea, pierzându-şi urma cu Air Force One. Cei care-şi făcuseră meserie din a se juca cu harta (soarta) planetei, în primele momente, rămân fără reacţie, iar apoi se dovedesc incapabili de a lua decizii pentru că nimeni nu înţelege nimic şi nu este în stare să dea vreo informaţie despre ceea ce se întâmplă.

Pe fondul totalei surprizei şi al cutremurătoarelor scene cu oameni în flăcări ce se aruncă de la înălţimi încep totuşi întrebările: Să fie Rusia ?; Să fie China?; Urmează prima lovitură nucleară?; Unde s-a produs invazia?; Ce se va întâmpla cu Pământul dacă se va apăsa pe buton pentru lovitura de răspuns?etc.Răspunsuri urmau să înceapă a fi date, doar ceva mai târziu şi aveau să provoace şi mai multă nedumerire. Ele sunt însoţite de acuzaţii, explicaţii, avertismente, se scriu tomuri de analize şi ipoteze. Varianta oficială americană – atac terorist, de mare amploare, coordonat de misterioasa organizaţie Al-Qaeda condusă de maleficul Osama ben Laden, cel căruia i se mai pun în spate şi atentatele din Tanzania şi Kenia din 1998 şi din insula Balli. Întreaga lume se solidarizează emoţional cu victimele; într-un gest de profundă compasiune şefii statelor din UE dau publicităţii la doar câteva zile ( 14 septembrie 2001) o declaraţie comună. Irakul, Afganistanul, Iranul, Coreea de Sud şi mişcarea palestiniană manifestă reţinere, dar din rândul populaţiei civile, aparţinând acestor ţări se ridică voci de simpatie pentru atacatori.

Nici nu se lichidaseră bine urmările tragediei că în mass-media încep să apară informaţii şi să se vehiculeze date ce acreditează ideea că administraţia şi serviciile secrete americane ar fi ştiut câte ceva despre ceea ce urma să se întâmple. Încep scenariile care de care mai şocante, fanteziste şi mai cinice. Două dintre ele captează atenţiea analiştilor prin verosimilitatea lor: atac pus la cale de israelieni pentru a solidariza opinia publică şi oficialităţile americane cu lupta lor împotriva terorismului palestinian şi arab, precum şi pentru rezolvarea globală în favoarea lor, a problemei Orientului Mijlociu; crearea de către administraţie prin intermediul serviciilor secrete ( liderii terorişti nominalizaţi – agenţi CIA) a unei stări de spirit- pretext ( vezi cazul similar al dezastrului de la Pearl Harbor) pentru declanşarea operaţiunilor militare în serviciul Marelui Plan al globalizării, sub fomula războiului antiterorist.

Este greu de susţinut cu date vreuna dintre ipotezele amintite, dar evoluţiile internaţionale ulterioare aveau, cel puţin, să nu le infirme. Conceptul de război antiterorist a fost lansat şi a prins deja în mentalul public. În numele său, americanii i-au înlocuit pe sovietici în Afganistan, au prins în chingi Pakistanul şi au început lichidarea „axei răului” ( Irak, Iran, Coreea de Nord) prin ocuparea militară, în prima fază, a Bagdadului. Dacă nu se vor împotmoli aici, probabil vor trece la asanarea de terorism şi la „democratizarea” întregii regiuni, marele câştigător fiind, alături de ei, Israelul. Cei mai mari perdanţi ar urma să fie, nu arabii în primul rând, ci europenii. Acest lucru şi explică opoziţia atât de dură a unora dintre puterile europene faţă de invadarea Irakului. În tipologia conflictelor armate, războiul terorist este o găselniţă recentă şi destul de forţată. Ca să fie război, raportându-ne la Clausewitz, a trebuit să acceptăm că: el este continuare a unor relaţii politice cu mijloace violente ( extreme în acest caz); are în spatele său un motiv ce defineşte şi deserveşte un scop politic; implică beligeranţi identificabili. Ori conceptul amintit nu acoperă aceste axiome: nu se poate spune că el continuă nişte relaţii politice, iar dacă acestea pot fi totuşi identificate, atunci înseamnă că războiul nu mai este ilegitim şi ca atare interzis; nu se poate vorbi că are un motiv politic unitar şi cu atât mai puţin un scop politic, iar declanşatorul lui ( adversarul) rămâne o abstracţie care, în raport de interesul fiecăruia, poate fi concretizată şi nominalizată. Nici măcar mijloacele utilizate nu-i conferă ilegitimitate pentru că aproape toate se regăsesc în arsenalul oricărei mari puteri.Acceptând totuşi că mijloacele ar fi cele care fac obiectul discreditării sale, rămâne totuşi întrebarea de ce războaiele aşa-zis teroriste ale cecenilor, afganilor, palestinienilor, irakienilor, kurzilor etc prin scopul declarat sunt teroriste şi nu războaie de eliberare naţională? De ce terorişti sunt numai aceştia şi nu sunt şi americanii (apostolii antiterorismului) care: tot într-un 11 septembrie ( Chile, 1973- ironia sorţii) înlocuiau un guvern ales democratic cu altul dictatorial ( Pinochet); în numele anticomunismului au lichidat prin acoliţii lor mii de marxişti în Iran, Guatemala şi peste un milion în Indochina; au inventat brigăzile islamice „freedom fighters” care au practicat (măsurând cu acelaşi etalon) terorism antisovietic în Afganistan; desfăşoară de câteva zeci de ani, cu mijloace cât se poate de neortodoxe, campania anti Castro în Cuba etc.

Opinia că după căderea comunismului uriaşa armată americană şi industria de război din spatele ei ar fi rămas fără obiect şi că pentru a le legitima existenţa într-o epocă de pace (post război rece), planificatorii de la Casa Albă trebuiau să le găsească întrebuinţare, aceasta fiind contracararea terorismului mondial, pare plauzibilă. În fond războiul antiterorist, cât timp nu este definit şi demonstrat caracterul planetar al războiului terorist, rămâne fără substanţă, un simplu concept menit să înlocuiască un altul ieşit din scenă – „ anticomunismul”. Există în mod real terorisme, dar ele nu pot fi convertite într-un front unic cu o conducere unitară dintr-un punct central, cu scop şi strategie comune. În funcţie de interesul regional, statele implicate îşi au „teroriştii lor”: Rusia se luptă cu „teroriştii ceceni”; Anglia – cu „teroriştii irlandezi”; Franţa- cu „teroriştii corsicani”; Spania- cu „teroriştii basci”; Israelul cu „teroriştii palestinieni”; Turcia – cu „teorirştii kurzi”; India- cu „teroriştii musulmani” etc, iar SUA, superputere globală, se luptă cu terorismul mondial. Deci, fiecare cu terorismul său, războiul antiterorist reprezentând emblema sub care, unite într-un front tacit, puterile planetei, angajate în conflicte regionale ( lumea a treia), îşi promnovează cât se poate de legitim, pe cale violentă, interesele, acordându-şi asistenţă mutuală şi făcându-şi compromisuri şi concesii reciproce.

Deoarece nu poate fi identificat un război terorist global înseamnă că nici conceptul „război antiterorist” nu are legitimitate. Dacă Jihadul islamic este terorismul mondial, atunci ar trebui instituit conceptul „ război antijihadic”, ajungându-se la „ciocnire înre civilizaţii”. Dar a identifica terorismul mondial cu Jihadul este greşit, în afara lui rămânând destule alte terorisme.Continuând pe aceeaşi linie a inducţiei incomplete, într-o zi, în tentativa de a lichida Coreea de Nord (baza terorismului atomic), va trebui moşit conceptul „antiterorismul atomic”etc.Şi cum Coreea nu este URSS s-ar putea ca ruginitele arsenale nucleare americane să-şi găsească în ultimă instanţă întrebuinţarea. Şi atunci omenirea nu va mai avea timp să urmărească la televizor Apocalipsa.

Se poate discuta la nesfârşit despre terorism şi antiterorism, dar un lucru este cert: evoluţiile de până acum confirmă a doua moarte a NATO. Prima dată prin lichidarea comunismului european când a dispărut raţiunea sa de a fi. Acum, pentru că NATO este mult prea mare ( Goliat) pentru a-l implica în operaţii antiteroriste care rămân totuşi de nivel punctual (tamilii din Sri Lanka, hutu şi tutsi din Burundi, animiştii din Sudan etc) şi prea mic ( vezi totuşi Carta) pentru a purta războiul antiterorist mondial. Pentru fiecare operaţie „antiteroristă” de asanare planetară ( globalism), SUA vor trebui să-şi constituie alianţe regionale adecvate. Deci NATO, ca organism politico-militar euroatlantic, va fi înlocuit prin alianţe cu geometrie variabilă în raport de interesul promovat. Oricât s-ar strădui planificatorii globalişti probabil nu vor putea face din „războiul antiterorist” conflagraţia mondială a secolului XXI ( al patrulea război mondial).

Brandul “Eugenia” pe Amazon

De la o generatie la alta, amintirile se dilueaza, adeseori dispar complet. Copiii nostri cu siguranta nu au idee ce inseamna Cico, iar copiii lor isi vor corecta bunicii cu condescendenta cand acestia din urma vor mentiona batranul buletin si nu mai tanara carte de identitate.

Totusi exista produse – liant intre generatii care se incapataneaza sa fie martore atat ale unor vremuri de mult trecute dar si partase ale timpurilor noastre; si care ar putea fi cel mai emblematic daca nu eterna “Eugenia”, biscuitii sandwich cu continut de crema de 40%.

Povestea ei incepe undeva in 1947 – 1948 cand pe atunci fabrica Dobrogea din Constanta, companie de morarit si panificatie, scotea pe banda primul biscuit cu crema de cacao si aroma de rom. Pentru suma extrem de accesibila de 65 de bani pe vremea aceea, a ajuns sa fie desertul favorit a milioane de romani, indiferent de varsta si categorie sociala. Era genul de prajitura care nu atingea termenul de garantie fara a fi consumat, care lega prietenii, indulcea o zi nu prea reusita, sau se strecura cu usurinta in ghiozdanul copiilor, altfel doldora de carti.

Cu toate ca nu a fost niciodata considerat un produs premium, Eugenia a continuat sa existe si dupa Revolutie, investindu-se in ambalaj, dar si in crearea sortimentatiei prin care s-a incercat adaptarea la o piata competitiva, aparand astfel Eugenia cu crema de vanilie, Eugenia cu crema de cacao, Eugenia cu crema de lamaie, Eugenia Dark cu crema de cacao si Eugenia Junior cu lapte si miere. Tot in 2010, cand a fost lansata si noua gama, Dobrogea Grup organizeaza la Chicago “Ziua Eugeniei”, un eveniment care consfinteste intrearea pe noi piete si implicit deservirea unor noi consumatori. Compania mama mizeaza din nou pe un pret redus de doi – trei dolari pachetul de sapte eugenii si are succesul scontat.

Interesant este ca dincolo de pozitionare, de calitatea nu tocmai ridicata si mai ales de pretul de comercializare scazut, Eugenia s-a bucurat intotdeauna de notorietatea pe care o are orice brand renumit, oricum s-ar numi el. De altfel un studiu din 2007 o situa in top-ul celor mai longevive branduri din Romania, alaturi de binecunoscutele Dacia, TVR si Arctic. Ignorand popularitatea locala pe care o are brandul, acesta este prezent inca din 2007 si pe piete precum Spania, Italia, SUA, Germania si Canada.

Si iata ca de curand faimosul retailer on-line Amazon isi imbogateste lista de produse cu indragitul si accesibilul desert, confirmand parca inca o data potentialul comercial al produsului, adaptat la cerintele consumatorilor, cu un mare succes la publicul din intreaga lume.

Nu pot sa nu ma intreb cum se explica succesul acestui brand, cu atat mai mult cu cat nu se putea discuta, inainte de 1989, de strategie de marketing. Oare raspunsul sta in tratatele de marketing care afirma toate la unison ca cel care dicteaza este consumatorul ? Oricum ar fi, cu siguranta ne bucuram sa-si aiba locul lui virtual, pe Amazon si astfel in casele oamenilor din intreaga lume.