Jerryco

Mi-am amintit zilele trecute de o intamplare povestita care la vremea respectiva mi-a retinut atentia si care, ca dovada, mi-a ramas intiparita in memorie. Era undeva in 1994 cand romanii indrazneau, in fine, sa treaca granita din ce in ce mai des atat in interes turistic, dar si de serviciu. Parte dintre corporatiile pe care le mai gasim si astazi in Romania, isi facusera deja intrarea sau erau pe cale de a-si lansa operatiunile.

Aveam o prietena care lucra pe atunci la o companie din Big4 si care, intr-un schimb de experienta, fusese trimisa in Olanda. La intoarcere, povestile au fost dintre cele mai interesante pentru cei care gustasera mult prea putin savoarea strainatatii; printre altele, Andra caci asa o chema pe prietena mea, mi-a povestit despre obisnuintele olandezilor acasa fiind si m-a surprins faptul ca daca aveau ceva de impartasit preferau sa o faca pe aleea din fata casei, o invitatie la cafea fiind de-a dreptul prohibitiva.

Am rememorat aceasta banala informatie acum cateva zile cand am fost in situatia de a realiza ca multe s-au perimat in ultimii ani in tarisoara noastra, inclusiv valoarea de a avea prieteni, nu ca asta s-ar masura neaparat in cani de cafea. Expresia imi pare ca a devenit cumva hilara atata vreme cat invariabil ceva o conditioneaza. Si asta o observ la nivel de generatii: copii, adolescenti, parinti. Probabil ca bunicii sunt ultimii martori ai acestui simtamant atat de nobil, dar desuet al zilelor noastre. Si nu pot sa nu ma intreb: “oare ne-am occidentalizat ?”

In prezent, fara a avea la baza sondaje documentate, ci doar real life constat ca cele mai multe prietenii se fac avand la baza interese si bani. Eu una, nu le-as amesteca. Poate nu traim in lumea bunului Samaritean, dar cred ca ar trebui ca pentru anumite valori de genul acesta sa nu avem moneda de schimb. Schimbarea peste generatii nu cred ca vine din capacitatea de a imparti atat cel bune cat si cele mai putin bune cu aproapele tau, ci disponibilitatea de a face acest lucru. Este mai la moda sa ne dusmanim, sa barfim si sa vindem. Sa socotim datoriile stranse de vecinul nostru fata de noi, intamplator bun amic si sa-i intoarcem spatele cu prima ocazie caci si-a terminat creditul, facut de altfel cu buna credinta a prietenului pe viata. Sa fim aparent dezolati de zbaterile sale existentiale si sa plecam in cautarea unui alt “prieten” care are mai multe de oferit in materie de contra servicii.

Daca maine, printr-o eroare a destinului, as conduce primul institut in stat in materie de invatamant, as introduce ca lectura de capatai si studiu aprofundat “Micul Print” al lui Antoine de Saint-Exupery, iar copiii ar putea sa invete ceea ce toate manulalele savante nu reusesc sa-i invete: ca prietenia exista, insa trebuie castigata. “Nu cunosti decat lucrurile pe care le imblanzesti, spuse vulpea. Oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Cumpara lucruri de-a gata de la negustori. Dar, cum nu exista negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Daca vrei un prieten, imblanzeste-ma.”

Cu aceste cuvinte in minte, ma incapatanez sa cred ca e doar o perioada de degringolada care se va sfarsi ca multe altele, dupa care vom reveni la setea de aproape. Atunci vom fi mai bogati decat oricand; pana si timpul s-ar opri in loc sa ne lungeasca existenta. Si chiar daca, in cele din urma nisipul s-ar scurge, am fi insotiti in Marea Trecere de unul sau mai multi prieteni in a caror amintire vom trai vesnic.

Iata ca a mai trecut un sezon estival. Si cand nu mai stai sub umbrela de pe plaja, gustand pe indelete un suc racoritor, privind in cochilia abandonata a unui melc, rememorezi concediul trecut cu bune si rele, dar mai ales cu rele.

Si astfel…unul dintre statuturile pe care nu mi le-as dori, ar fi acela de patron de hotel si asta pentru ca, dupa opinia mea, implica enorm de multa responsabilitate si responsabilizare a echpei pe care o coordoneaza in vederea deservirii clientilor, macar conform stelelor care lucesc in prag de seara pe firmamentul hotelului.

Am ales ca in aceasta vara sa-mi petrec parte din concediu intr-un hotel de 4* (nu are nicio relevanta numele) pe litoralul romanesc. Mai mult decat atat, conjunctura a facut sa stau in trei camere diferite, catalogate astfel dupa pret: cu vedere la mare, fara vedere la mare si apartament. Dupa peregrinarile prin cele trei camere, oricat am incercat, am gasit justificata diferenta de pret doar in cazul apartamentului, pentru cei cativa mp in plus. Surprinzator, toate cele trei spatii de cazare aveau probleme dupa cum urmeaza:

• camera fara vedere la mare (cea mai ieftina, de altfel) nu avea sapun lichid la baie, papuci de unica folosinta, casti pentru dus, sampon; avea insa un balcon darnic, iar sifonierul era foarte incapator.
• camera cu vedere la mare avea o baterie la cada care statea sa cada, era mult mai putin spatioasa, balconul parea construit cu ultimele caramizi, iar sifonierul ca de mica printesa, pe dimensiunea lucrusoarelor. In schimb, puteai plati mai multi bani pentru faptul ca, in zilele frumoase, soarele rasarea sub ochii tai si te puteai plimba pe balcon in papucii de unica folosinta, cu casca protectoare de dus, pe cap.
• apartamentul iti lua ochii prin spatiu si balconul absolut imens in care ajungeai prin cele doua usi ale celor doua camere. Doua televizoare, un sifonier pe masura si, stupoare…lipsa sapun; odata pusa intrebarea ni s-a explicat ca nu exista recipient pentru sapun lichid (mai exact fusese smuls din perete) si de aceea nici femeia de serviciu nu a gasit necesar sa il suplineasca cumva. La solicitarea noastra, in cautarea unei solutii, ne-am ales cu sapun solid. In plus, clanta de la una dintre usile balconului se rotea ca un titirez, iar o miscare gresita, orice ar fi insemnat asta, putea sa te faca sa simti muscatura aerului rece pentru toata noaptea. Insa aveam un seif mult mai smecher decat in celelalte camere!!Oameni buni, lumea evolueaza, de ce oare nu vrem sa tinem si noi pasul? Ok, am inteles ca stelele unui hotel se acorda diferit de la o tara la alta, ca deh e cu totul alta legislatie, astfel incat serviciile din Turcia nu se vor putea compara niciodata cu cele din Romania, dar totusi exista Direcţia Generală Control şi Autorizare Turism care are obligatia prin lege de a face controale periodice pentru a verifica daca setul minim agreat pentru a putea fi inclus in categoria respectiva este respectat. Si acum incepe distractia. Pe langa faptul ca legea este destul de ambigua, aceasta face referire la generalitati gen grupuri sanitare igienizate, apa calda, mp, schimbarea lenjeriei cu o anumita frecventa,dar nu poate obliga nici un proprietar de hotel sa asigure ca de exemplu sapun sau sampon la baie. Si asta pentru ca cele doua produse de corp ar trebui sa fie implicite; prin urmare, daca din trei in trei ani, cand se face o noua verificare pentru validarea clasificarii existente sau modificarea acesteia camerele arata impecabil putem sa bem o cafea linistiti cu patronul hotelului si sa-i eliberam o noua hartie care sa ateste calitatea serviciilor de 4*.

  Anul acesta romanul nostru, precum fiul risipitor s-a intors acasa si si-a cheltuit banii pe litoralul romanesc, dar mai intreb oare daca nu cumva vecinii nostri bulgari vor fi favorizati pe viitor de aceasta incercare esuata a unor oameni care in final nu vor decat un concediu respectabil, pe masura efortului muncii lor de peste an.

In anii ce au trecut am intalnit oameni frumosi, frumosi ca valori. Sigur, am avut parte si de reversul medaliei – e un echilibru in toate. Dar cel mai mult i-am pretuit pe cei care indiferent de parcursul sinuos pe care l-au avut de strabatut, si-au pastrat respectul din sine, respectandu-i pe altii.

Ne nastem goi si flamanzi cu totii, mai tarziu ne acoperim cu o haina, dupa posibilitati. Unii devin haina de pe ei si nu-si mai pot prezenta decat fata catre lume. Altii se poarta pe sine, cu demnitate si indatorire catre seaman, indiferent de conditia sociala.

Sunt ganduri dintr-o zi rece de inceput de primavara. M-a intristat povestea femeii in varsta care vindea ziare la un chiosc. Am fost un cumparator care nu s-a incrancenat sa-i smulga marfa si sa plece. Adica am folosit un pronume de politete despre care invatam mai toti la scoala, i-am multumit pentru amabilitate si am dat sa plec. Dar n-am putut, caci avea nevoie sa vorbeasca. Si a inceput sa vorbeasca cu patima si cu tristete si cu revolta, toate laolalta. Mi-a povestit ca tocmai avusese un cumparator al carui copil incepuse sa traga de publicatiile pe care ea le lipise cu scotch, pentru a le face mai vizibile, scotch adus, de altfel, de acasa. Se chinuise cu putinele resurse sa-si promoveze marfa. Motiv pentru care a rugat parintele care insotea copilul sa-i abata atentia in alta parte. Raspunsul a fost ferm si obraznic: “Cum isi permite ea, oare, o vanzatoare, sa-i apostrofeze copilul ?”

Mi-a marturisit cu multa tristete in glas ca nu a fost vanzatoare toata viata, ca vindea ziare, pensionara fiind, pentru a mai castiga un ban, ca n-o angajeaza nimeni pe un alt post. Iar atitudinea persoanei i s-a parut nedreapta si jignitoare.

Am ascultat-o pana la capat, caci mi s-a parut lipsit de respect sa-i intrerup framantarea. Am cautat cateva cuvinte de imbarbatare, insa mi s-au parut puerile. Intr-un final, cand am considerat ca nu-i mai pot fi de ajutor, m-am rupt si mi-am cautat pasii spre casa.

Curand vacarmul strazii s-a stins in gandurile mele. “Oare cand ne vom schimba ? Cat mai trebuie sa treaca ca sa nu mai fim o societate consumerista care ne devoreaza existenta ? Cand vom judeca mai putin dupa aparente si ne vom acorda sansa de a cunoaste ? Vanzatori sau cumparatori, impartim aceeasi felie de viata, daca o condimentam cu consideratie unul pentru altul, nu va fi mai putin gustoasa. Sunt constienta ca daca as vrea sa prind schimbarea, ar trebui sa ma nasc azi.

Am auzit deunazi o stire la radioul meu de suflet si de minte – Radio Romania Actualitati, cum ca vestitul retailer american, Walmart tocmai si-a serbat cel mai longeviv angajat. Este vorba de Loren Wade, proaspat posesor a frumoasei varste de 103 ani dintre care 33 de ani a lucrat in departamentul de amenajari exterioare si bricolaj al faimosului magazin. La petrecerea data in cinstea acestuia au participat nu mai putin de 200 de invitati, printre care s-au numarat si nepotii lui!

Plecand de la aceasta veste de senzatie ma intreb cati ani vor mai trebui sa treaca pentru ca piata muncii locale sa se maturizeze? Si asta pentru ca nu pot exista povesti similare la noi decat daca vorbim de o firma mica, unde angajatii sunt rudele, prietenii apropiati ai patronului. La nivel de corporatie este o utopie pentru ca aceasta “devoreaza” angajatii cu ritmicitatea anotimpurilor. Un maxim pe care il putem intalni in cadrul aceleasi companii e undeva la 10 – 12 ani dupa care esti trimis la reciclare. Asta ca longevitate in cadrul unei organizatii care se doreste respectabila! Daca mai implinesti si 40 de ani deja esti rebut cu acte si te asteapta o deportare eleganta prin desfiintarea postului sau “promovarea” pe un job de nimic, la un nivel salarial corespunzator care, in final, conform planului, te fac sa cobori din barca. In nici un caz petreceri si felicitari pentru o coabitare fericita in campul muncii.

Eu nu contest faptul ca tineretea promoveaza o companie, din contra cred ca trebuie sa fie un segment important al oricarui business. Insa personalul cu experienta este de nepretuit, iar conlucrarea intre cele doua generatii este mai mult decat posibila. Poti sa dai un angajat afara la 20, 30, 40, 50 de ani pe motiv de performanta, dar nu pentru ca a implinit o anumita varsta. Este o problema pe care inclusiv agentiile de recrutare o intalnesc adeseori si chiar daca isi iau rolul foarte in serios si nu sunt doar o masina de facut bani, nu gasesc un partener de discutie in clientii lor, in aceasta problema.

Al doilea aspect ar fi acela de a reusi sa fidelizezi un angajat intr-atat incat sa-si doreasca sa iasa la pensie de pe statul tau de plata. Iar aici sunt o gramada de modalitati printre care training-uri, beneficii, cresteri salariale, dezvoltarea unei cariere. Problema e ca nu sta nimeni sa calculeze costurile unei investitii profesionale, aportul angajatului la profitul companiei, knowhow-ul vs. inregimentarea unui nou angajat cu toate costurile aferente. Deciziile de business sunt adeseori, in acest caz, decizii personale si in consecinta, nefondate.

Ne place sa citim/auzim despre modele gen Loren Wade, dar sa nu uitam ca dincolo de faptul ca acesta a stiut sa fie un angajat valoros de-a lungul timpului, Walmart a gasit maniera de apreciere si valorificare a acestuia in asa fel incat sa nu-si doreasca sa se bucure de pensie, in tihna, ci alaturi de colegii lui de munca, de o viata. Personal, am toata admiratia pentru ambele parti implicate!