Autor: jerryco

Nici nu ştiu când s-au scurs doi ani de la tragedia bucureşteană care a zguduit atunci o ţară întreagă. A intrat moartea pe nerăsuflate în zeci de familii, lăsând durere şi traume psihice ce vor trebui purtate multe, multe decenii în spate. A fost nevoie să se piardă zeci de vieţi pentru că … şi aici vine marea întrebare. Care a fost scopul? Care a fost rostul?

Tensiunea şi febra acelor zile au dus la schimbarea Guvernului şi instalarea la Palatul Victoriei a unor oameni de bună credinţă, din afara zonei politice, care să lase un moment de respiro tuturor actorilor de la putere sau din opoziţie pentru a-şi da un restart de mentalitate, strategie şi viziune asupra viitorului acestei ţări. Acest guvern tehnocrat a intrat pe repede înainte în inimile majorităţii românilor fiindcă a ştiut să puncteze acolo unde a durut şi doare cel mai tare : încrederea opiniei publice în instituţiilor statului. Agende de lucru transparente puse la dispoziţia cetăţenilor, umanitatea membrilor cabinetului dispuşi în orice clipă să stea de vorbă cu omul de rând, normalitatea şi dorinţa de a lăsa ceva în urma mandatului temporar. Primele raze de soare începeau să apară şi asupra cerului României din punct de vedere al administraţiei publice.

Articolul acesta nu vreau să fie despre politică sau despre ceea ce se întâmplă pe plaiurile naţionale din decembrie anul trecut şi până acum. Cunoaştem fiecare şi oftăm de fiecare dată când vedem cum se încearcă mişeleşte să se fure şi ultima fărâmă de corectitudine.

Articolul de astăzi, vreau să fie iar, despre noi – tânăra generaţie a României, noi cei care începem să păşim în viaţă. Zău că-mi place de noi : suntem firi ambiţioase, nu ne place să fim dezinformaţi sau să fim traşi pe sfoară. Suntem la curent cu mersul lucrurilor şi punem pasiune în ceea ce facem, fiecare în domeniul său de expertiză. Suntem conştienţi că un viitor bun se clădeşte şi nu lăsăm timpul să treacă. Suntem mereu pe fugă – şcoală, facultate, master, cursuri suplimentare, evenimente, lectură. Din punctul ăsta de vedere, marea majoritate chiar stăm bine. Suntem împliniţi cu ceea ce facem, mulţumim şi părinţii astfel că n-au făcut sacrificii degeaba şi viaţa pare să aibă un curs bine croit.

După ce ne încărcăm bine de cunoştinţe şi abilităţi, începem să căutăm ţări europene care să ne găzduiască şi astfel ne îndreptăm paşii spre sisteme de stat funcţionale, civilizate. Acest lucru nu este de condamnat absolut deloc căci avem în istorie oameni precum Eminescu, Kogălniceanu care-au studiat înafară dar apoi au făcut performanţă în ţară. Nu vreau să se considere acest paragraf ca fiind un atac – fiindcă respect diferenţele de opinie şi deciziile fiecăruia. Este de la sine înţeles că fiecare este stăpân pe viaţa sa şi decide cum să o petreacă. Şi nu toată lumea doreşte să-şi sacrifice unica viaţă pentru a încerca să schimbe ceva într-un sistem public românesc în stare de latenţă. Însă ce ne facem tineret român cu ţara ? Ne folosim de ea ca să ne facem mari şi după o aruncăm la gunoi, fără să mişcăm măcar un deget pentru a schimba un lucru cât de mărunt ? Şi nu, ţara nu este aşa doar din cauza celor ce se pângăresc de ani de zile prin Palatul Parlamentului şi cel din Victoriei.

La situaţia actuală a României contribuim fiecare dintre noi. Şi eu şi tu şi cel de lângă mine şi cel de lângă tine. Cred că pe la Institutul Naţional de Statistică se scrie faptul că sunt în ţară 18 milioane de români, nu politicieni. România e poporul. Popor care stă, tace, înghite şi permite astfel acelora care au frâiele să măture pe jos cu istoria, cu eroii naţionali şi cu generaţiile trecute care şi-au sacrificat tot ceea ce au avut mai bun pentru a putea respira astăzi în libertate deplină pe pământul acesta sfânt şi în curată ortodoxie.

Căutând să-mi culeg idei pentru a scrie cât mai limpede şi curat, arunc privirea când pe geam când pe pereţi. Deasupra biroului am o icoană mare cu Sfântul Voievod Ştefan cel Mare. Un exemplu de lider patriot, fără desăvârşire ! A reuşit să mobilizeze poporul pentru a ţine piept năvalei otomane. Şi-a dăruit cu dragoste viaţa pentru a sluji ţara cu dragoste şi credinţă. Apoi îmi vin în minte clipele Revoluţiei din ’89. Altă generaţie de sacrifiu care şi-a dorit o Românie mai bună. Sunt multe perioade în istorie în cadrul cărora au fost oameni sau generaţii care au fost nevoiţi să plătească preţuri mari pentru neatârnarea acestui pământ şi a acestui popor.

Timpul a zburat şi iată-ne, tineret român, în prezent ! Avem de toate din punct de vedere material : rânduri multe de haine, aparatură, mâncare. Nu putem spune c-avem lipsuri. Ce-ar fi însă dacă am putea privi în suflete ? Cum ar sta situaţia în acest caz ? Avem noi grijă oare să ridicăm ochii şi spre aproape ? Avem grijă să privim şi mai în faţă decât propria persoană ? Alergăm fiecare să ne realizăm şi nu mai privim în stânga, în dreapta. Nu ne întrebăm atât de des pe cât ar trebui : « Ce-aş putea face măi să aduc o schimbare aici ? Dar aici ? ». Noi cum ne vom face remarcaţi în istorie ? Ce vom lăsa ca moştenire spirituală urmaşilor noştri ? Ce va rămâne după noi la sfârşitul zilelor noastre ? Doar câte o facultate absolvită ? Câte un loc de muncă ?

Câte tragedii trebuie să se mai întâmple ? Câte ofrande vor trebui să-şi mai ia minele din Valea Jiului, pentru a ne putea face curaj şi a ne ridica să ne facem vocile auzite ? Încercările de tipul #Rezist sunt bune tare, dar nu ajută cu nimic dacă ne oprim doar la ele.

Când ne vom uni tineret român şi când vom scrie istorie ? Măcar pentru a ne putea creşte copiii ce vor veni într-o ţară demnă, corectă, condusă de oameni pregătiţi, de bună credinţă şi iubitori de neam.

Unde eşti tinere român, iubitor de ţară, de frumos şi de credinţă ? Când ne vom uni forţele ? STOP şi RESTART. Ăştia ar fi paşii care ne-ar putea propulsa ţara într-o direcţie de bun simţ.

Am fost la Posta, de curand! Si nu am putut sa nu ma gandesc de cate ori am intrat pe usa unui oficiu postal si la cate cozi am stat. As zice ca face parte din viata mea. Pe vremuri scriam felicitari, mai trimiteam sau mai primeam cate un colet. Acum ma duc la Posta ca sa platesc cu preponderenta impozitele, mai primesc si acum colete caci inca nu mi-am gasit o firma de curierat mai serioasa. Si de primit, le primesc, dar daca Posta Romana ar juca pe o piata concurentiala, cu siguranta ca ar ramane de trista amintire pentru mine. Si asta din cauza celor din front-office pentru care clientul ar trebui sa fie Dumnezeu.

M-am intrebat de multe ori cum se explica aceasta inertie si indolenta de a nu plasa oameni cu aptitudinile necesare in lucrul cu publicul. Tendinta a fost sa dau mereu vina pe statutul de companie de stat (pachetul majoritar), unde schimbarea este prohibitiva. Dar nu e chiar asa! Este mai mult decat atat si anume cultivarea comportamentului nesimtit fata de client. Si spun asta pentru ca acum mult timp in urma, in 2012, Guvernul de atunci a decis sa demareze procedura de privatizare a Postei Romane. Astfel 2013 s-a anuntat un an dur pentru functionarii oficiilor postale, urmand sa fie concediati cca. 4458 de oameni. Parte dintre plecari au fost voluntare, in special pentru cei aflati in preajma varstei de pensionare caci pachetele compensatorii au fost darnice pentru cei cu vechime. Restul, ca la orice restructurare, dupa renormare. Daca mai marii acestei institutii ar fi dorit sa schimbe ceva la nivel de personal, aceasta ar fi fost o foarte buna ocazie, caci in urma unei evaluari riguroase puteau pastra angajatii potriviti posturilor din noua organigrama. Dar increngatura de relatii si cunostinte probabil ca nu a permis un proces transparent si integru. S-apoi populatia are nevoie de Posta. O sa taca malc si o sa multumeasca spasita pentru comportamentul inadecvat al celor de la ghiseu.

De unde toata revolta mea? Cum spuneam, am fost de curand la Posta sa ridic un colet; intai am asteptat cateva minute bune ca doamna de la oficiu sa se smuga din lucrul la calculator si sa ma bage in seama, ceea ce a parut o mare favoare care mi-a fost facuta. Am salutat, ca asa m-a invatat mama (inutil sa spun ca nu am primit niciun raspuns) si mi-am spus oful, moment in care mi-a cerut cartea de identitate si cu cea mai mare sila posibila a inceput sa tasteze cu un deget datele din aceasta. Tot ceea ce a urmat a fost sa-mi arunce (la propriu) prin fanta de la ghiseu cartea de identitate, coletul si chitanta. Cu toate astea am multumit, in speranta ca va avea mustrari de constiinta, dar nu s-a intamplat.

Evenimentul cu pricina m-a facut sa-mi dau seama ca am intalnit de prea putine ori persoane – angajati ai Postei, apte profesional de a interactiona cu publicul. Din acest motiv, chiar daca Posta Romana va fi privatizata vreodata, succesul unui proces de schimbare la nivel de personal sta sub semnul intrebarii caci fiecare are pe cineva in cele cca. 5600 de oficii postale, iar schimbarea ar trebui sa fie radicala. Iar acei putini care isi vad de treaba nu rezista in promiscuitatea profesionala a acestei institutii.

Daca utilizati oricare dintre aplicatiile Microsoft Office pe iPad, lucrurile sunt pe cale sa devina mult mai usoare. Daca nu utilizati deja un mouse sau un trackpad in Word, Excel si PowerPoint, veti face asta in curand. Redmond introduce treptat o actualizare, adaugand suport pentru dispozitivele de intrare.

Functionalitate desktop fara desktop

Pe scurt: daca utilizati oricare dintre aplicatiile Microsoft Office pe iPad, lucrurile sunt pe cale sa devina mult mai usoare. Daca nu utilizati deja un mouse sau un trackpad in Word, Excel si PowerPoint, veti face asta in curand. Redmond introduce treptat o actualizare, adaugand suport pentru dispozitivele de intrare.

De curand Microsoft a anuntat ca acorda suport complet pentru mouse si trackpad pentru linia sa Office de aplicatii iPadOS. Word, Excel si PowerPoint de pe iPad vor avea functionalitati mai asemanatoare cu desktopurile si notebook-urile. Apple a introdus anul trecut suport limitat pentru mouse si trackpad cu iPadOS 13 si functionalitati mai avansate cu versiunea 13.4. Acesta l-a imbunatatit si mai mult in acest an in iPadOS 14.

Indiferent daca foloseste un mouse sau trackpad-ul pe noua tastatura Magic Apple, Microsoft promite ca controlul cursorului va fi fluid si precis. De asemenea, spune ca va avea un cursor contextual care isi va schimba forma in functie de sarcina dvs. De exemplu, atunci cand selectati un element, cursorul este un punct; in timp ce deplaseaza acel element, devine un cursor cu patru colturi. Office pentru iPad primeste, de asemenea, un nou meniu de pornire si o panglica pentru a finaliza imbunatatirile de productivitate. Interfata este curata si utilizeaza UI fluent Microsoft. Navigarea prin fisiere si instrumente ar trebui sa fie mult mai intuitiva si mai fluida.

Microsoft spune ca aceasta va fi o „lansare treptata” in urmatoarele cateva saptamani. Deci, daca mouse-ul sau trackpad-ul dvs. nu functioneaza inca in iPad Office, aveti rabdare.

Incet, incet Piata Victoriei s-a golit de oameni. Fiecare s-a intors la treaba lui, convins fiind, poate, de efectul pe care l-a avut prezenta sa, acolo: unul covarsitor, cu siguranta! Si chiar asa a fost: suntem o generatie de oameni care isi pot exprima liber punctul de vedere! Cei in varsta stiu mai bine decat noi ce inseamna asta! Noi stim de constrangeri si taceri din povesti si dintr-o inertie ereditara din care ne smulge, din cand in cand, nevoia de supravietuire demna. Avem multe valori in cap, ni le-am dori transpuse in realitate. Dar pentru asta trebuie sa facem loc in paienjenisul de coruptie si hotie in care ne marinam de ani de zile. Sau, mai precis, sa plivim buruienile pentru a putea planta speranta unei vieti mai demne. Doar ca si intr-un camp ingrijit pot aparea buruieni. Poate nu azi, pentru ca au fost calcate in picioare de cei care si-au purtat pasii cu obstinatie, seara de seara, in Piata Victoriei. Dar maine vor scoate iarasi capul. Si poate atunci, nu vom mai gasi unitatea care ne-a ajutat sa impartim cu bucurie acelasi petic de cer, pentru cateva saptamani. Caci nu conteaza atat Guvernul X sau Y, oameni fantosa ai unui lider politic, ci conteaza legea care te lasa sa cultivi buruieni.

Din ’89 incoace s-au succedat multe guverne, aceeasi piesa, alti actori. Foloase au tras pe saturate si nu pentru ca ar fi diabolici de isteti, ci pentru ca isi fac legi dupa bunul lor plac.

In Roma Antica, Senatul era constituit din patricieni, adica bogatasi si plebei, oameni liberi, ambii cu drept de veto. Iar ca sa ajungi senator, trebuia sa ai statutul juridic de om liber si sa fi recunoscut ca persoana onorabila. In zilele noastre, politicienii se trag din tagme functionaresti, veniti pe linie succesorala din nenea si tanti. Atata vreme cat un guvern nu va initia si sustine revizuirea legilor actuale de catre o echipa de avocati apolitici, pentru bunul mers al tarii, manifestarile gen Piata Victoriei vor fi reprize de artificii trecatoare, chiar daca foarte dragi noua. Caci unde-i lege nu-i tocmeala!
Si de ce nu ?! Poate un nucleu de cativa oameni, care sa reprezinte vocea poporului, si-ar putea gasi statut juridic, bine definit, in Parlamentul Romaniei. Este o problema de acceptanta, democratie si onorabilitate, valori pe care le aclama o lume intreaga. Si atunci, poate ca legile nu ar mai fi date spre a fi folosite drept parghii pentru anumiti indivizi si si-ar gasi menirea de a trata cauza si nu efectul. Iar noi ne-am vedea de viata noastra, la adapost de abuzurile pe care le consfinteste in prezent, legislatia in vigoare.

Urc în tramvai. Fiind mai liber faţă de celălalte zile din săptămână, mă aşez pe un scaun. Am început să privesc în stânga şi în dreapta. Fiecare călător se scălda în propriile gânduri. Se citea în ochi faptul că în adâncurile inimii, fiecare tânjea după linişte. După un amărât de strop de linişte şi nimic mai mult. Am oftat în sinea mea şi dădeam să-mi scot instinctiv telefonul din buzunar. Deodată urcă o fetiţă alături de mama ei şi nişte prieteni de familie. Au început să discute actualităţile ultimelor zile. La câteva secunde îmi e dat să aud
din partea fetiţei : „ Mami, melgem să stlig şi eu. EU NU VEAU SĂ PLEC CA SARRAH ÎN FRANŢA”. Moment în care am îngheţat. Apoi s-a uitat la mine şi a zâmbit. Probabil că-mi va rămâne imaginea ei foarte multă vreme în minte.

Mi s-a spus zilele astea că sunt mic şi încă nu pricep multe. Am zâmbit în sinea mea, ştiind că poate aşa e şi mi-am zis: „ Mic, dar nu şi naiv”. S-a stârnit un război de declaraţii, articole, jigniri şi revolte. Un război „ al palatelor „. Se aruncă dinspre Victoria spre Cotroceni şi invers. Cu toate informaţiile apărute în presă, cu toate comentariile şi declaraţiile – e clar că nu vom şti 100% niciodată unde se află adevărul şi care sunt intenţiile şi jocurile reale care se desfăşoară de câteva zile. Se scrie mult, se publică multe informaţii neverificate, se citeşte pe nerăsuflate şi fiecare vine cu verdictul propriu: „E X sau Y de vină”.

Ceva nu-i bine însă. Nu se leagă în tot lanţul de întâmplări logice anumite scene şi tocmai asta a înfuriat naţiunea. Stau şi mă întreb însă: cum ar fi fost dacă majoritatea înalţilor demnitari ar fi avut în suflet un strop de dragoste de ţară? Cum ar fi fost dacă înainte de a scoate vreun cuvânt pe gură şi a face vreo faptă s-ar fi gândit la istoria şi demnitatea poporului român? Cum ar fi fost dacă fiecare cetăţean ar fi fost respectat şi purtat în suflet de către înalţii care ne conduc precum un membru al propriei familii?

Greşeala de proporţii care s-a făcut a fost aceea de a sfida poporul. Aceea de a-l considera incapabil de a pune cap la cap nişte informaţii şi a trage singur repejor nişte concluzii.

Nu sunt nici pro, nici contra nimănui. Sunt însă susţinător înfocat al valorilor naţionale, al conducătorilor din istorie care au fost adevăraţi lideri pentru popor şi pe care se merita să îi urmezi fără să-ţi pui nici cel mai mic semn de întrebare. Acum? Rari sunt oamenii de pe scena politică românească în faţa cărora îţi poţi scoate pălăria, purtându-le cele mai sincere respecte, fără să ai niciun dubiu în privinţa lor. În majoritatea cazurilor, trebuie să existe câte un scandal, câte un dosar cu pete, ş.a.

Personal, nu am nicio funcţie importantă. Nici realizări importante, după care se aleargă în ziua de azi. Însă intuiţia mea de om crescut la munte printre ţăranii autentici desprinşi din poveştile de demult ale cărţilor de istorie îmi dictează că dacă foloseşti zi de zi ingrediente precum: minciuna, sfidarea, nesimţirea, ocolişul şi non-transparenţa nu ajungi decât să atragi asupra ta priviri şi gânduri nu tocmai prea sănătoase. Nu ajungi astfel să ai cale lungă şi să ai parte de respect. Mi s-a zis în Bucovina, în Raiul meu: „ Băiete, să fii bun. Să îţi pese de oameni. Să îi asculţi. Să ai bun simţ şi mai bine lasă de la tine, pentru a evita un conflict. Nu folosi legea talionului. Fă bine şi lasă loc de bună ziua pe oriunde mergi”. Poate pentru unii, par sfaturi învechite. Însă cu ele au oferit bunicii noştri oameni de valoare societăţii ăsteia frumoase.

Mă duc la culcare zilnic cu întrebarea „ Ce aş face dacă azi mi-ar fi ultima zi trăită pe acest Pământ?”. În momentul ăla mă cutremur şi pun mâna să-mi repar greşelile făcute în timpul zilei. Cer iertare oamenilor cărora le-am greşit, repar lucrurile în care n-am pus poate tot sufletul şi abia apoi mă culc împăcat.

Ce-aş face dacă aş fi înalt demnitar al statului şi aş atrage asupra mea în nenumărate rânduri huiduieli, înjurături şi priviri şi gânduri toxice? Aş pleca singur. Fără să mi-o ceară nimeni. Mi-aş da seama că nu sunt în stare cu capacităţile de care dispun: intelectuale şi culturale să atrag simpatia poporului şi a românului de rând şi aş pleca. Sau poate mi-aş da seama că nu-s omul potrivit acestor vremuri şi aş face loc altora poate cu mai multă viziune. Însă n-aş ţine cu dinţii de putere. De ce aş pleca? Să-mi pot privi după orele de muncă, acasă, soţia şi copiii sau soţul şi copiii, cu cinste şi demnitate în ochi. Inspirându-le respect. Dragoste. Şi nu mă refer prin rândurile astea la actualul guvern. Nu sunt doar ei actorii vinovaţi pentru starea actuală a noastră. Ei au fost doar cireaşa de pe tort printr-un pas nu tocmai inspirat, după o serie de măsuri care se doreau a fi bune.

România are nevoie de lideri. Demni. Iubitori de ţară. Cu coloana vertebrală. Care nu se îndoaie la fiecare bătaie de vânt din exterior. România are nevoie de lideri care să bată cu pumnul în masă la fiecare decizie care ar putea leza ţara şi cetăţenii. Ţara asta nu are ce face cu oameni care muşamalizează, care urmăresc doar interese proprii şi trec peste cadavre pentru îndeplinirea unor scopuri bine definite care trăiesc cu lozinca „ Scopul scuză mijloacele”. Avem nevoie de lideri care să ne inspire, care să respecte presa de calitate şi s-o înlăture pe cea manipulatoare, care să fie transparenţi şi în momentele în care le trece prin gând să comită vreun păcat împotriva ţării să se gândească că deasupra tuturor celor pămâneşti, domneşte un Atotputernic. Avem nevoie de lideri care să-şi dea seama că suntem mici şi neînsemnaţi şi că toate orgoliile şi puterea pe care le luăm asupra noastră se pot sfârşi în orice clipă.

Fiţi iubitori mai ales în aceste zile. Susţineţi valorile şi dorinţa de a trăi într-o ţară sănătoasă. Şi înălţaţi rugăciuni. Ele sunt singurele texte pe care ne putem baza 100%, fără dubii. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Acum, când mi-a venit în gând titlul acestui articol, am făcut o scurtă radiografie a vieţii mele. Într-o perioadă relativ scurtă de timp, voi păşi spre binecuvântata vârstă de 21 ani. Floarea vieţii, cum ar zice unii! Mi s-a umplut parcă de nu ştiu unde, sufletul, de multă recunoştinţă. Pentru ce anume?

Pentru ultimul an mai ales. An în care am avut ocazia să aflu răspunsurile la cele mai apăsătoare întrebări pe care mi le ascundea sufletul. Pentru că atunci când îţi doreşti o viaţă care să rămână în istorie prin lucrurile lăsate în urma ta, dar o vrei clădită pe principii sănătoase, curate şi demne, ai parte de multe perioade în care parcă te simţi pierdut. Aspiraţiile tale parcă nu sunt compatibile cu lumea exterioară. Nu înţelegi de ce ţi se răstoarnă dintr-o dată realitatea. E timpul să renunţi la visurile tale sau să cauţi mai adânc calea prin care să ajungi la ele? Asta depinde de tăria de caracter a fiecăruia dintre noi. Pentru mine, în mod cert, trebuia /trebuie/va trebui găsită calea potrivită mie pentru a ajunge la ele. Din ziua în care am împlinit 20 ani, au început să se înmulţească întrebările asupra vieţii. De ce aşa, de ce asta, de ce nu e bine, încotro să merg, alături de cine să merg şi tot aşa.

Da! Exact ca în copilărie, când micuţii au primele contacte cu realitatea şi îi întreabă pe părinţi câte-n lună şi-n stele pentru a-şi potoli curiozităţile.
De ce atât de multă recunoştinţă? Şi pentru cine mai ales? Pentru Dumnezeu. El a îngăduit să aflu calea spre adevărul care mă interesa în tot acest timp. El mi-a deschis ochii spre cele potrivite mie, spre oamenii potriviţi mie şi spre potecile viitorului pe care să o apuc cu atât de multă îndârjire, adăpată cu mult elan al tinereţii. Un lucru cert de care sunt mândru este că sunt tânăr. Şi nu orice fel de tânăr! Unul român. Crescut într-o ţară care încă mai păstrează valori tradiţionale, iubirea dintre semeni şi multă bunătate. O ţară care a ales să nu-şi globalizeze ceea ce are mai de preţ: sufletele. Nu mi-aş dori în nicio secundă să mă fi născut în altă ţară. Pentru ce una ca asta? Să am parte doar de mai multă dezvoltare socială, de mai mult confort sau de mai mulţi bani? În niciun caz. Aici, pe pământurile pentru care s-a vărsat odinioară mult sânge, pe pământurile pentru care Ştefan n-a avut linişte până nu le-a văzut păzite, am primit ceea ce nu voi putea cumpăra cu bani niciodată: educaţie din bunici. Valori şi principii pe care s-a clădit poporul român. Lucruri din sfera spiritualităţii româneşti, care se doresc a fi îngropate de către procesul ăsta nebun al globalizării.

Dacă m-ar întreba cineva ce iubesc cel mai mult în momentul de faţă, aş răspunde fără alte şovăieli: TINERETUL ROMÂN.

Fac parte dintr-o generaţie conştientă! O generaţie care caută să se ridice prin forţele proprii. Una formată din minţi care ştiu că singura modalitate de a produce o schimbare este propria gândire.
Dragul meu tineret român, eşti frumos tare! Însă noi, ca tineri ai acestei ţări, ai acestui prezent, avem şi destule lipsuri, pe care trebuie să le rezolvăm împreună, nicidecum fiecare separat. Încotro ne îndreptăm cu viteza asta năucitoare? Câte diplome mai vrem să agăţăm de pereţi? Câte cursuri vrem să mai urmăm, fără să adăugăm cel mai important element: ACŢIUNEA? Uneori, am impresia că suntem stinşi tare, deşi avem atâta tinereţe în inimi. Vrem parcă prea mult să atingem nişte standarde, fără să ne mai bucurăm însă de proces. Ne chinuim al naibii să ajungem departe, uitând că totuşi cel mai lung drum pe care ar trebui să-l parcurgem este cel spre cunoaşterea de sine. Spre descoperirea adevăratei meniri, spre descoperirea adevăratelor dorinţe ale inimii. Vrem multe noi! Facultăţi pe nu ştiu unde, locuri de muncă din basme, îndelung râvnite. Dacă le vrem că aşa ne pofteşte inima, sau le vrem doar pentru o imagine în societate, asta e întrebare întrebătoare nu? Să fim ambiţioşi nu e deloc o problemă! De-ar fi toţi aşa! Ce doare însă, de parcă-ţi rupe oasele în tine?

Modul în care suntem în stare să renunţăm într-o clipă la trecut pentru un prezent posibil mai bun. Modul în care renunţăm la plaiurile natale, la educaţia şi oamenii de bază ai formării acesteia, la bunicii care poate ar da orice să ne aibă la piepturile lor cât mai mult şi mai ales la părinţii, ale căror suflete le smulgem şi le luăm cu noi atunci când plecăm. Să se merite oare toate eforturile astea spirituale pentru o mână mai mare de bani? Pentru o imagine mai şlefuită în societate, bineînţeles atâta timp cât poţi da randament? Fiecare să cerceteze bine la asta. Dorul e foc ce poate stinge inimi!
Iubite tineret, unde să începem să ne clădim casele? În mediul rural? Sau în mediul urban? Cum cum ??! În cel online? Nu cred că-i cea mai bună alegere cu putinţă. Dar totuşi una aleasă de către majoritatea dintre noi. Alegem să ne expunem cu multă dezinvoltură vieţile acolo. Nu mai păstrăm nimic din cele frumoase pentru noi şi cei iubiţi nouă. Ne hrănim inimile cu like-uri şi mai nou „ ADOR-uri” pe bandă rulantă. Credem că avem mari realizări şi aprecieri dacă apăsăm un simplu buton din spatele unui ecran. De ce această sete? Ne simţim singuri. Nu avem cu cine împărtăşi cele mai faine bucurii ale vieţii. Păi cum aşa? Cu toţii avem familii şi prieteni de suflet nu? Cu siguranţă. Însă toţi sunt ocupaţi cu cele lumeşti. Ne felicităm simplu, mai mult formal şi ne întoarcem la ale noastre. Nu ne mai bucurăm din toţi rărunchii sufletului pentru aproapele nostru.

Iubite tineret român, noi putem mai mult de atât! Putem mai mult decât nişte simplă făţărnicie, după moda actuală. Suntem un tineret fain, dar aproape în totalitate orfan. Orfan de Dumnezeu. De asta ne lăsăm cuprinşi de deznădejde aşa de uşor şi parcă ne pică cerul în cap la cele mai mici necazuri. De asta nu mai ştim încotro să o apucăm în viaţă şi suntem dezorientaţi tare atunci când suntem puşi în faţa unor decizii mai complexe. Ne lăsăm ochii să se scurgă după bunuri materiale care mai de care, ni se pare că asta ne-ar face oameni împliniţi. Dar mai avem tăria, ca înainte de a-i cere Bunului Creator maşini şi case, să vedem cât suntem de goi totuşi pe dinăuntru şi să-i mai cerem şi din cele spirituale?

Doar împreună putem răzbi. Lăsând idioţeniile la o parte. Lăsând figurile şi aerele la o parte. Luând în braţe smerenia şi iertarea. Luându-ne în braţe unii pe alţii. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Dragii mei fraţi creştini,

Ne-a îngăduit Bunul Dumnezeu să ajungem şi sfânta zi de azi, pe care personal nu o pot lăsa să treacă aşa, necinstind-o cu câteva vorbe de suflet.

Astăzi, ca în fiecare an pe 4 decembrie o prăznuim pe Sf. Muceniţă Varvara, cunoscută în popor ca fiind ocrotitoarea minerilor. Când mă gândesc la această meserie nobilă îmi tresar prin suflet zeci de sentimente. Pentru simplul fapt că mi-a îngăduit Bunul Dumnezeu să cresc şi să trăiesc într-o comunitate minieră, în binecuvântata localitate Crucea – din judeţul Suceava. Singurul loc din ţară în care se mai exploatează în prezent uraniu.

De ce consider că a fi miner este o meserie nobilă? În primul rând, deserveşti sectorul energetic al ţării. Te dedici unui scop nobil. În al doilea rând, doar Bunul Dumnezeu ştie ce este în inima unui om care intră în subteran zi de zi. Dat fiind faptul că intri sub pământ – fiind un domeniu imprevizibil mereu chiar dacă tehnologia şi securitatea sunt destul de dezvoltate în zilele noastre, ştii când intri şi doar Cel de Sus ştie când şi dacă mai ieşi. Însă pe minerii de la Crucea i-am văzut mereu curajoşi. Nu s-au dat niciodată înapoi de la muncă din aceste considerente. Şi-au pus mereu nădejdea în Atotputernic şi prin eforturi colective, în urmă cu ceva ani au ridicat în interiorul minei un mic lăcaş de rugăciune. Un lăcaş din care să îşi ia tăria şi curajul la fiecare coborâre în subteran.

De fiecare dată când merg acasă îmi face o deosebită plăcere să stau de vorbă cu aceşti oameni. Sunt oameni simpli, care îţi deschid casele şi inimile cu sinceritate, fără niciun scop ascuns. Sunt săritori şi nu te-ar lăsa niciodată în necaz fără să facă tot posibilul să te ajute.

Oameni dragi mie din Compania Naţională a Uraniului, ce pot să vă urez? Să vă ţină Bunul Dumnezeu sănătoşi şi să vă ofere multă putere de muncă.

Fie ca Sfânta Muceniţă Varvara să mijlocească pentru dumneavoastră în rugăciune la tot pasul. Este nevoie de credinţă, mai ales în aceste vremuri în care situaţia companiei nu lasă niciun angajat să doarmă liniştit acasă, ducând în suflet grija zilei de mâine pentru propria familie. Să ne rugăm cu toţii, unii cu alţii şi unii pentru alţii, pentru luminarea minţilor tuturor, mai ales a acelor persoane care au puterea şi posibilitatea de a mijloci şi lupta pentru salvarea singurei mine de uraniu din România.

Fiţi mândri de ceea ce faceţi, de la mic la mare pe scara ierarhică a companiei, fiindcă împreună menţineţi în picioare unul dintre pilonii principali ai sectorului energetic românesc .

Dacă şi anul acesta vor permite timpul şi resursele să planificaţi o sfinţire la troiţa din interiorul minei,iubiţi fraţi creştini, să purtăm şi să pomenim împreună cu multă dragoste şi stăruinţă în rugăciune pe toţi cei trecuţi la Domnul de-a lungul anilor, pe foştii angajaţi, pe foştii directori şi pe toţi cei care au contribuit în timp la menţinerea şi continuitatea frumoasei misiuni pe care o desfăşuraţi.

Un gând cald alături de un sincer „ LA MULŢI ANI „ tuturor prietenilor şi angajaţilor de la Crucea, Feldioara şi de la sediul central din Capitală!

Producția rapidă, eficiența energetică și metodele de constucție moderne au promovat sticla securizată către un loc fruntaș în topul materialelor de construcții, ceea ce a condus către un nou curent arhitectonic.

În ani ′20, arhitectul elvețian Le Corbusier a observat că istoria arhitecturii este, de fapt, istoria ferestrei. Conform arhitecului James Polshek, partener al Polshek Partnership și designer principal al Rose Center for Earth and Space din Manhattan, componentă a Muzeului American de Istorie Naturală, în noua generație de clădiri din sticlă care apar în orașele mari din jurul globului, fereastra a iesit, în sfărșit din ramă.

Din Berlin până în Tokio, New York și Londra, un curent rapid de structuri noi insuflă viață în arhitectura axată pe sticlă. Sticla n-a mai văzut atâta atenție din ani ′50, când clădiri precum Lever House din New York reprezentau un punct de referință în domeniu și un model arhitectonic căutat. Astăzi trendul este cu siguranță puternic orientat în favoarea striclei.

Clădiri precum Kimmel Center for the Performing Arts din Philadelphia sau restaurări precum cea a German Reichstag sunt exemple vii ale formelor surprinzătoare, inovative și dramatice pe care sticla și le asumă în arhitectura contemporană.

Revitalizarea artei de construcție cu sticlă este actuală mai ales din cauza schimbării felului de producție al sticlei și dezvoltarii de noi tehnologii de construcție. Sistemele inovative de astăzi permit așezarea sticlei pe ansambluri practic invizibile (pereți cortină).

În plus, perfecționarea producției de sticlă începută în timpul crizei de energie din 1973 a condus la performanțe excelente ale materialului. Noua generație de sticlă este mult mai clară, mult mai rezistentă, mult mai sigură și mult mai eficientă din punct de vedere energetic.

Sticla este, fără doar și poate, unul din cele mai versatile și avansate materiale de construcție din zilele noastre. Vom vedea din ce în ce mai multe construcții care îi validează poziția și rolul.