Elepţii, moldovenii sunt mai sentimentali… Porumbescu, Enescu, Eminescu, Luchian… Noi sântem, dracu, mai zăltaţi, mai explozivi. Nu întâmplător ne zic ardelenii, în special ungurii, sudişti, regăţeni. Suntem mai năvalnici, mai intempestivi… Ai mare dreptate: sântem voinţa neamului! De la noi a pornit elanul din care s-a născut România Mare. Mihai Viteazul numai în sud putea să apară. Numai nişte nebuni puteau să treacă Carpaţii şi să facă ce au făcut la Alba Iulia…
– Dumneavoastră, în schimb, buzoienii reprezentaţi un tip mai aparte de oameni. Mai echilibraţi… Sunteţi la confluenţă… la Întorsură.
– Şmechere… Nu e nevoie să mă perii!
– Nu, pe bune… Dar nu ştiu dacă la altceva v-aţi gândit. De pildă, de ce e capitala la Bucureşti?
– Ei, na, pentru că de-aici răsare soarele! Pentru că de-aici s-au făcut toate Unirile! Dacă noi, muntenii, nu-l alegeam pe Cuza, adio Unire!
– E adevărat, dar mai este ceva la care poate nu v-aţi gândit: fără să ne umflăm în pene, sântem singurii care ne-am păstrat, hai să zicem, legitimitatea politică. Ia gândiţi-vă: din ce le-a lăsat Ştefan, moldovenii au pierdut mai mult de jumătate. Cine ştie când vom mai recupera Basarabia şi Bucovina. E drept că au şi ei o palidă satisfacţie: Kremlinul este păzit de divizia „Dimitrie Cantemir”. Ştiaţi?
– Pe bune? Habar n-aveam…
– Ardelenii, la rândul lor, au pierdut Maramureşul istoric și jumătate din Banat.
– Vezi mă cum e și politica asta… Cât i-au datorat austriecii lu’ Maniu, îi păpa Bella Kun… Iar dictatul s-a semnat la ei.
– Mda… Singurii care şi-au păstrat tot ce au avut şi au mai adus ceva la trupul ţării, e vorba de Dobrogea, sântem noi, muntenii. Deci…
– Ai mare dreptate, bă! Nu-mi trecea prin cap. Să bem atunci pentru asta! Ce chestie… Uite, bă, chiar nu mă gândisem! Ştiam eu că eşti deştept, da’ asta mi-a plăcut, cu asta m-ai făcut zob. Mă surprinzi, de fiecare dată, cu ceva, tipule! De-aia te ţine în braţe tovarăşu’ general Ilie. Eşti tânăr, şcolit… înfipt bine, la vârful armatei. Îţi vine curând şi ţie rândul! Ştii cum e cu rezerva de cadre… Numai că, dracu’ ştie, dacă o să mai ai peste ce să ajungi ministru.
– Hopa, căzurăm în canțarola cu melancolie! Dacă aş fi nepoliticos, v-aş ruga să fiţi mai explicit.
– Cum, mă, vrei să spui că nu te-a instruit, tovarăşu Ilie, la plecare, cu ce o să faci aici?
– Ba da, mi-a explicat cât de grozavi sunt istoricii şi cât de… inutili sunt filozofii!
– Ha, ha,haaa… una dintre celebrele confruntări! Şi… l-ai pus cu botul pe labe, că doar tu eşti… stai cum spuneai? Da, da… slujbaş în serviciul înţelepciunii!
– Atât mi-ar fi trebuit! Deşi, să ştiţi, că nu e ranchiunos. Mi-am luat inima-n dinţi şi i-am zis, în schimb, că, dacă eu eram generalul, îl trimiteam să înveţe filozofie!
– Bravo bă!… Încep să te recunosc amice! Da’ nu uita că el va rămâne drept părinte al istoriei militare a poporului român.
– Dacă îl lasă Pericle!
– Aha, cred că pricep unde baţi!
– La poarta Destinului! Dar cred că voi sta, aşteptând ca prostul, să mi se deschidă. La fel ca personajul ăla al lui Kafka…
– Hmm! Şi în timpul ăsta dumnealui termină de scris cronica, după chipul, asemănarea şi la ordinul lui…
– Pericle, bineînţeles! Da… numai să mai apuce. Dacă află tovarăşa cât de mult o iubeşte…
– Ei, nu mai spune… Ăştia chiar nu se înghit deloc! Mai ştiam şi eu câte ceva. Din cauza lui Stănculescu? Ăsta îi dă, când vrea el, cu tifla şi ministrului…
– Nu cred, personajul e totuşi o biată slugă… Mai degrabă, mici ciondăneli, ca între cumnaţi. La mesele festive, cumnăţica o aşează lângă ea pe madam Găinuşe…
– Aha, m-am prins! Şi firesc, soţul, subordonatul frăţiorului preşedintelui, şade aproape în capul mesei.
– Exact! În acest timp dumnealui, domnul general, ditamai omul prin care partidul conduce Armata, îşi caută un loc, împreună cu consoarta, pe undeva pe la vreun colţișor de masă.
– Ce să faci, aşa e când cumnăţelele nu se suferă. Şi… pe bune: când ai fost trimis aici, tovarăşul general Ilie nu a discutat nimic cu tine?
– Nici nu era în ţară.
– Atunci mai gustă un pic, o să ai nevoie… Hai să-ţi zic eu câte ceva! Inspecţia asta nu e una din aia clasică, obişnuită. Ezit un pic, pentru că nu ştiu cât de mult ai tu acces la informaţie.
– Cred că mai mult decât mi-aş fi dorit. În ultima “dezbatere” în doi, cu vreo lună înainte de Congres, am încercat să descifrăm viitorul socialismului. Nu am căzut de acord asupra unui singur lucru. Dacă Gorbaciov o să-i pună sau nu gornişti când va fi îngropat!
– Dacă ar fi după Gorbaciov… Eşti nebun! Chiar în termenii ăştia discutaţi?
– Dincolo de morga oficială, să ştiţi că e un tip surprinzător de deschis. De pildă: i-am povestit vreo două ore despre convergenţa sistemelor. El o ţinea una şi bună cu eurocomunismul şi modelul chinez ca variante la formula clasică.
– Şi… Ai răspuns: „Să trăiţi am înţeles!”
– Ba deloc! Mi-am dat seama că mă provoca. Îi plăcea ce scotea de la mine. Se pare că, la un moment dat, i-am atins o coardă sensibilă, n-am aflat care… S-a înfuriat! A umblat prin unul din fişierele alea ale lui şi mi-a pus în braţe un maldăr de sinteze de la Direcţia Informaţii. Cred că nici nu le citise pe toate, fiindcă mi-a cerut să i le povestesc a doua zi.
– Aha, deci ai aflat despre ce este vorba!
– Nu eram nici eu coborât din Eden. Mai umblasem pe ici, pe colea. Dar mi s-a făcut totuşi părul măciucă. Mai bine nu aflam! Știti chestia cu, fericiți cei săraci cu duhul! Da popii nu o interpretează corect.
– Ai lasă-mă! Iar mă minunezi cu vreo cugetare a ta.
– Serios! E vorba doar de ceva mai mult de o virgulă. Tradus corect e „fericiți ăia săraci, dar care au duh”. Deci sărac dar nu prost!
– Cred că te definește. Deși voi ăștia… Stai nu-mi spune… Na, că nu-mi aduc aminte!
– Noi, dâmbovițenii… lungulețenii…
– Așa, așa… cartofari, vărzari… Aveți niște case pe-acolo! Bă, da să știi că sămânța dă varză o luați de la Buzău!
– Bineânțeles! V-am mai zis că aici e centrul energetic al lumii…
– Cine știe… Deci, revenind la oile noastre, cam așa stăm.
– Din contră, eu nu stau de loc. De aici mi se trage! A început alergătura… A trebuit să mă pun în fruntea unor brigăzi ştiinţifice şi să cutreier toată armata. Săli arhipline… Îi provocam şi apoi începeau întrebările şi comentariile. Ne-a prins şi ora unşpe noaptea şi oamenii nu se mai îndurau să plece. Ascultam ce spun. Încercam să descifrez starea de spirit. Au urmat ieşiri afară… M-am trezit trimis, aiurea, aşa de unul singur pe la polonezi, cehi, bulgari, nemţi…
– Ce să faci acolo?
– Să înţeleg, dincolo de îmbrăcămintea oficială, ce sentimente îi animă faţă de noi. Formal, m-am dus să le explic de ce am fost nevoiţi să adoptăm arhicunoscuta noastră poziţie în Tratat. Le-am arătat harta României Mari… Și le-am povestit cum ungurii, ruşii şi bulgarii, sârbii şi-au tăiat câte o felie din „pâinea” românească. Când le-am arătat slovacilor o hartă cu planurile revizionismului maghiar, nu mă mai lăsau să plec.
– Eşti mare tipule! Şi eu care nu prea ştiam cum să te iau. Da’ nu le-oi fi ştiind tu chiar pe toate!
– Numai prostul le ştie pe toate. Învăţatul are o părere, iar înţeleptul numai un punct de vedere.
– Şi, mă rog… Care e punctul tău de vedere?
– Dacă informațiile sunt reale: că e posibil să intrăm într-un rahat mare de tot. Din care nu vom ştim cum să mai ieşim. În urmă cu vreo două săptămâni, am fost pe la ţară la ai mei. Era fierbere mare printre ţărani… Circula, aşa din gură în gură şi pe şoptite, zvonul că Pericle nu ar mai apuca să mănânce şorici de Crăciun.
– Vezi, mă? Deci a şi început… Cred că o să avem serios de lucru.
– Pe undeva prin vârfurile geopoliticii planetare ne-o fi iubind și pe noi cineva…
– Pe dracu!
– Eu m-am născut la coada vacii, nu profet! Dacă nu veneau comuniştii, cu posibilităţile lu’ tata, ajungeam, în cel mai bun caz, cultivator fruntaş de cartofi. E clar că lumea se schimbă… Cineva, undeva, se pare, a redesenat harta lumii. Mă întreb dacă pe noi nu va fi uitat să ne treacă…
– Ce să spun! Văd că eşti mai “optimist” chiar şi decât mine. Şi ce făcem, mă? Ne lăsăm duşi aşa ca vita la tăiere? Iar hotărăsc alţii pentru noi?
– Nu ştiu şi-mi cer scuze… Nu sunt nici ministru, nici şeful Marelui Stat Major. Cred că în curând acestea or să fie cele mai nenorocite funcţii. Ştiţi bancul care circulă după vizita lui Gorbaciov…
– Ăla în care tovarăşa îl întreabă de ce îl pupa aşa afectuos rusul… Şi el îi răspunde: „Eu de ce te pup pe tine seara, înainte de culcare?”
– E nevoie de ceva mai multă intonaţie…
– E tragic ce se întâmplă. Da’ îţi spun eu ce o să facem… Mă, eu sânt buzoian… Mama, nu o fi fost ea chiar Vrâncioaia, dar mi-a dat să sug nu numai lapte, ci şi sânge de-ăsta. Licoarea din paharu’ asta e sângele dacilor, şi al lu’ tata mare, şi al lu’ tata… Și n-or să-l bea, mă, ruşii! O să murim cu ei de gât!Ţara şi poporul ăsta nu au cum să piară! Au trecut atâţia peste noi şi sântem tot aici. Da, ştiu că azi numai cu vitejia nu faci mare brânză… Că e nevoie de minte. Trebuie doar să fim mai deştepţi ca ei, mă! Sânt oameni, ca noi, ce dacă e superputere… Şi am început să ne pregătim, mă, să-i aşteptăm. O să-i primim cum se cuvine! Discutam că noi, muntenii, am făcut România Mare. Şi o s-o ţinem cu dinţii, mă! Da… da, am început pregătirile. Asta voiam să-ţi spun!
– Să mai gustăm atunci din sângele strămoşilor! Aveau dreptate ăia, cu Dracula, că sântem un pic vampiri.
– Mă, de ce crezi tu că am inspectat aşa, deodată, armatele astea două?
– Nu-mi dau seama, le venise rândul… Să aibă vreo legătură cu faptul că sunt în Tratat?
– Aha, aha… începi să te deştepţi! Da, mă… pe aici or să vină! Şi ştii de ce? Pentru că le cunosc, le ştiu toată organizarea, dotarea şi dispunerea. Dracu ştie… Nici nu vreau să-mi imaginez! Or fi având şi oameni băgaţi pe undeva. Trebuie să schimbăm rapid totul.
– Cu efectivele actuale… cu soldaţi în economie… Cu împuterniciți la comandă, fără motorină şi piese de schimb…
– Nu contează, mă! Important e să luptăm, să nu mai facem cum am făcut! Două zile, două ore dacă rezistăm e bine! Istoria va consemna şi lumea va vedea că ne-am bătut. De data asta să facem ca finlandezii, mă! Mai devreme sau mai târziu, fiecare murim. Da’ acum măcar să o facem cu folos.
– De-ar gândi toţi ca dumneavoastră…
– Nu contează, măi! Or să fie şi trădători… şi dezertări. De când e lumea, ăştia n-au pierit. Poate vor trece tancurile ruseşti peste noi şi nu le putem opri. Dizolvăm unităţile, măi, le disipăm în masa populaţiei.
– Bine c-am făcut încorporările pe plan local: se duc băieţii cu armamentul la casele lor…
– Aşa e, măi! Intră în funcţiune sistemul de rezistenţă naţională. Nicăieri şi pretutindeni! Asta e strategia. Îi lovim cu formaţiuni mici din toate părţile. Îţi spun eu, de data asta n-o să le mai meargă… Ce faci mâine?
– Păi, să termin hârtiile astea… Mai am nişte date de primit.
– Lasă-le dracu’! Exact asta faci tu… Ţara arde şi baba se piaptănă! Dă-le la unul din băieţii ăia isteţi pe care îi ai cu tine! Mergi cu mine… Să cutreierăm Moldova de la un cap la altul. Să vorbim cu fiecare soldat în parte. Să vedem cu ochii noştri pe unde or să vină! Să luăm măsuri la faţa locului, măi!”…
Simţi o atingere uşoară pe umăr. Tresări şi deschise ochii. Ajunseseră în faţa blocului. Şoferul coborâse, deschisese portiera masinii şi stingherit, nu ştia cum să mai procedeze…”
